Butârki, nu pe Bulevardul Tverskoi. Anchetatorului principal i s-a alăturat un al doilea, au petrecut împreună cu bătrânul o seară liniştită, depănându-şi amintirile, pe urmă, cei doi au semnat o depoziţie de martor, cum că în seara aceea bătrânul, flămând şi care pica de somn, a făcut printre ei propagandă antisovietică! Se vorbise fără gânduri ascunse, dar nu se ascultase fără gânduri ascunse! Bătrânul a fost predat unui al treilea anchetator. Acesta i-a ridicat acuzaţia de trădare de patrie, dar i-a făcut conştiincios formele tot pentru zece ani: propagandă antisovietică în timpul anchetei.

  Încetând să mai fie căutare a adevărului, ancheta a devenit pentru anchetatorii înşişi în cazurile dificile: exercitare a îndatoririi de gâde, iar în cele uşoare – o simplă pierdere de timp, temeiul pentru primirea salariului.

  Iar cazuri uşoare erau întotdeauna, chiar şi în faimosul an 1937. De pildă, Borodko a fost acuzat fiindcă în urmă cu şaisprezece ani îşi vizitase părinţii în Polonia fără să aibă paşaport pentru străinătate (tatăl şi mama lui trăiau la zece verste de el, însă diplomaţii semnaseră un document prin care acea parte a Bielorusiei a fost dată Poloniei, însă oamenii, în 1921, nu se obişnuiseră cu noua situaţie şi se vizitau, ca mai înainte). Ancheta a durat o jumătate de oră: Te-ai dus? M-am dus. Cum? Păi – cu calul. Poftim zece ani pentru KRD! (Activitate contrarevoluţionară.) însă o asemenea rapiditate miroase a mişcare stahanovistă39, care nu şi-a găsit adepţi printre chipiele albastre. Codul de procedură penală prevedea pentru orice anchetă două luni, iar în caz de dificultăţi era permis să se ceară procurorilor, de câteva ori, o prelungire de câte o lună (şi de bună seamă că procurorii nu refuzau). Ar fi fost stupid să-ţi iroseşti sănătatea, să nu te foloseşti de aceste amânări şi, cum se spune într-o uzină, să-ţi umfli propria normă. După ce îşi dădeau silinţa cu vocea şi cu pumnul în prima săptămână de şoc a fiecărei anchete, cheltuindu-şi din voinţă şi caracter (după Vâşinski), mai departe anchetatorii erau interesaţi să tărăgăneze fiecare caz, ca să aibă cât mai multe cazuri vechi şi cât mai puţine noi. Se considera pur şi simplu necuviincios să închei o anchetă politică în două luni.

  Sistemul de stat se autopedepsea pentru neîncredere şi rigiditate. Nu avea încredere nici în cadrele de elită: de bună seamă, şi pe acestea le punea să semneze condica la venire şi la plecare, cât despre deţinuţii convocaţi la anchetă – în mod obligatoriu, pentru control. Ce le rămânea de făcut anchetatorilor ca să-şi asigure norma de ore prevăzută de contabili? Să cheme pe vreunul dintre inculpaţii lor, să-i aşeze într-un colţ, să-i pună vreo întrebare teribilă, şi apoi să uite de el, să citească ziarele îndelung, să-şi scrie conspectul pentru învăţământul politic, scrisorile particulare, să se viziteze unul pe celălalt (lăsând drept câini de pază, în locul lor, pe gardienii care însoţeau inculpatul). Discutând paşnic cu colegul venit în vizită, uneori, anchetatorul se trezea, privea ameninţător spre acuzat şi zicea:

  — Uite canalia! Canalie între canalii! Nu-i nimic, pentru el nu ne pare rău de nouă grame de plumb în ceafă!

  Anchetatorul meu folosea mult telefonul. Suna acasă şi-i spunea soţiei, scăpărând cu privirile înspre mine, că toată noaptea asta are interogatoriu, aşa că să nu -l aştepte înainte de zorii zilei (mi se tăia inima: deci, o să mă ţină toată noaptea!). Însă numaidecât forma numărul amantei şi, cu intonaţii pisi-coase, se înţelegea cu ea să petreacă noaptea împreună (mi se lua piatra de pe inimă, slavă Domnului, o să dormim!).

  Astfel un sistem iresponsabil era îmblânzit de păcatele executanţilor.

  Alţi anchetatori, mai curioşi, preferau să folosească aceste interogatorii „goale” pentru îmbogăţirea experienţei lor de viaţă: îi întrebau pe inculpaţi despre front (despre acele tancuri germane sub care ei nu aveau deloc răgazul să se culce); despre obicelurile din ţările europene şi din ţările de peste mări, pe unde aceştia au colindat, despre magazinele şi mărfurile de acolo; şi mai cu seamă despre rânduielile din casele de toleranţă şi felurite întâmplări cu femei.

  În codul de procedură penală se prevede că desfăşurarea corectă a oricărei anchete este urmărită cu vigilenţă de către procuror, însă, în vremea noastră, nimeni nu -l vedea la faţă înainte de aşa-numitul „interogatoriu la procuror”, ceea ce însemna că ancheta este foarte aproape de sfârşit. Şi eu am fost dus la un astfel de interogatoriu.

  Locotenent-colonelul Kotov, un blond calm, sătul, lipsit de personalitate, nici rău, nici bun, de altfel nicicum, şedea la birou şi, căscând, cerceta pentru întâia oară dosarul cu cazul meu. Vreo cincisprezece minute a continuat să -l examineze şi de faţă cu mine (şi întrucât acest interogatoriu era absolut inevitabil şi, de asemenea, înregistrat, nu avea sens să studieze dosarul în alt răstimp, neînregistrat, şi, în plus, să memoreze pentru atâtea ore detaliile cazului). Eu cred că el nu desluşea nimic coerent în dosar. Apoi a ridicat spre perete ochii indiferenţi şi m-a întrebat cu indolenţă ce mai am de adăugat la depoziţiile mele.

  Ar fi trebuit să mă întrebe: ce pretenţii am faţă de modul cum s-a desfăşurat ancheta? Dacă mi-a fost nesocotită voinţa ori a fost încălcată legalitatea, însă procurorii nu mai întrebau de mult aşa ceva. Şi chiar dacă întrebau? Întregul edificiu, cu aproape o mie de camere, al ministerului şi cele cinci mii de clădiri de anchetă, vagoane, peşteri şi bordeie, risipite pe tot teritoriul Uniunii, nu trăiau decât din încălcarea legalităţii, şi nu eram noi, eu şi el, aceia care puteau să schimbe lucrurile. Căci toţi procurorii de rang cât de cât înalt îşi ocupau posturile cu acordul aceleiaşi securităţi de stat, pe care trebuiau s-o controleze.

  Indolenţa şi dispoziţia lui paşnică, şi oboseala provocată de aceste cazuri stupide şi nesfârşite mi s-au transmis şi mie. Şi nu m-am apucat să rezolv cu el probleme ce priveau adevărul. I-am cerut doar să corecteze o absurditate: în acest caz eram implicaţi doi, dar eram anchetaţi separat (eu la Moscova, prietenul meu