– pe front), în felul acesta, deşi în cazul meu eram doar unui, mă acuzau în virtutea paragrafului 11, ca un grup, adică. L-am rugat cu bun simţ să elimine această adăugire cu paragraful 11.

  A mai frunzărit dosarul încă vreo cinci minute, era evident că n-a descoperit acolo organizaţia noastră şi totuşi a desfăcut braţele, oftând, şi a zis:

  — Ce poţi să faci? Un singur om – este un om, doi – sunt de acum oameni.

  Şi a apăsat butonul soneriei să vină gardianul să mă ia.

  Curând, într-o seară, pe la sfârşitul lui mai, târziu, în acelaşi cabinet al procurorului, unde se afla un orologiu cu ornamente de bronz aşezat pe placa de marmură a căminului, am fost chemat de anchetatorul meu pentru procedura „două sute şase” – aşa se chema, conform unui articol din codul de procedură penală, formalitatea examinării dosarului de către inculpat şi aplicarea ultimei semnături. Neîndoindu-se câtuşi de puţin că va obţine semnătura mea, anchetatorul şedea la birou şi ticluia rechizitoriul.

  Am întors coperta dosarului voluminos şi chiar pe dosul copertei, într-un text tipărit, am citit un lucru extraordinar: că pe parcursul anchetei aveam dreptul să fac reclamaţii în scris dacă ancheta nu urma un curs corect, iar anchetatorul era obligat să ataşeze la dosar, în ordine cronologică, toate reclamaţiile mele! Pe parcursul anchetei! Dar nu la sfârşitul ei… Vai, niciunul dintre miile de arestaţi cu care am stat ulterior în închisoare nu avea habar de acest drept.

  Am frunzărit mai departe. Am văzut fotocopiile scrisorilor mele şi interpretarea absolut denaturată a conţinutului lor de către comentatori necunoscuţi (precum căpitanul Libin). Şi am văzut minciuna hiperbolică în care căpitanul Ezepov învăluise depoziţiile mele circumspecte.

  — Nu sunt de acord. Aţi condus ancheta incorect, am spus eu fără prea multă fermitate.

  — Bine, atunci hai să luăm totul de la început! A zis el, strângându-şi buzele ameninţător. Te vom azvârli în închisoarea unde ţinem poliţaii40.

  Şi a schiţat gestul de a-mi lua „dosarul” (L-am oprit numaidecât printr-un semn din deget).

  Undeva, dincolo de ferestrele etajului al patrulea de la Lubianka, lumina soarele auriu pornit spre asfinţit. Undeva era luna mai. Ferestrele cabinetului, ca toate ferestrele exterioare ale ministerului, erau ermetic închise, nici măcar nu fuseseră dezlipite hârtiile cu care astupaseră crăpăturile în timpul iernii, pentru ca răsuflarea proaspătă şi miresmele florilor de primăvară să nu pătrundă în aceste camere tainice. Orologiul de bronz de pe care se retrăsese cea din urmă rază a început să sune încetişor.

  De^la început?… Cred că era mai uşor să mori, decât să iei totul de la capăt, înainte îmi era totuşi făgăduită o viaţă. (Dacă aş fi ştiut ce fel de viaţă o să fie…!) Şi apoi, acest loc unde sunt ţinuţi poliţaii… Şi în nici un caz anchetatorul nu trebuie înfuriat, de el depinde pe ce ton va scrie rechizitoriul…

  Şi am semnat: Am semnat cu paragraful 11 cu tot („Rezoluţia” gravita înspre el). Atunci nu-i cunoşteam ponderea, mi s-a spus doar că nu măreşte pedeapsa. Din cauza paragrafului 11 am ajuns într-un lagăr de muncă forţată. Şi tot din cauza lui, după „eliberare”, am fost exilat pe viaţă, fără nici un fel de judecată.

  Poate că a fost mai bine aşa. Fără toate condamnările n-aş fi scris cartea aceasta…

  Anchetatorul meu n-a folosit cu mine alte torturi în afară de privarea de somn, minciuna şi intimidarea – metode întru totul legale. De aceea el n-a avut nevoie, aşa cum fac anchetatorii care au întrecut măsura, să se asigure pentru orice risc, deci, el n-a avut nevoie să mă oblige, când am semnat pentru articolul 206, să semnez şi angajamentul privind non-divulgarea: eu, subsemnatul cutare, mă oblig, sub ameninţarea pedepsei penale (nu se ştie la ce articol era încadrată), să nu povestesc niciodată nimănui despre modul cum a fost condusă ancheta mea.

  La unele direcţii regionale ale NKVD-ului, această măsură era aplicată în seric: un formular tipărit privind non-divulgarea era prezentat celui arestat o data cu verdictul OSO. (Apoi, mai târziu, la eliberarea din lagăr – o semnătură că nu va povesti nimănui despre rânduielile din lagăr.)

  Şi obiceiul nostru de a ne supune, coloana noastră vertebrală încovoiată (ori frântă) nu ne-au lăsat să refuzăm, să ne indignăm de această metodă banditească de a şterge urmele.

  Noi am pierdut măsura libertăţii. Nu mai ştim cum să stabilim unde începe şi unde slârşeşte. Suntem siliţi la nesfârşit de toţi cei cărora nu le este lene să dăm aceste interminabile semnături privind non-divulgarea Nici nu mai suntem siguri dacă avem dreptul să povestim evenimentele propriei noastre vieţi…

  Capitolul 4 GĂITANELE ALBASTRE PE TOATĂ această întindere între roţile dinţate ale Marelui Stabiliment de noapte, undeva este măcinat sufletul nostru, iar carnea atârnă precum zdrenţele pe un milog, noi suferim prea mult, suntem prea cufundaţi în durerea noastră, ca să mai aruncăm o privire pătrunzătoare, profetică spre acei călăi nocturni care ne supun la suplicii. Preaplinul durerii din lăuntrul nostru ne potopeşte ochii, altfel ce mai istorici am fi pentru călăii noştri, ei înşişi nu s-ar putea descrie în carne şi oase! Dar vai: toţi foştii deţinuţi îşi amintesc cu de-amănuntul despre ancheta lor, cât au fost ei de chinuiţi şi ce mârşăvii le-au fost smulse. Cât despre anchetator, deseori nici numele nu şi -l mai amintesc, darmite să se mai gândească la acest om. Tot astfel şi eu, despre oricare dintre tovarăşii de celulă pot să-mi amintesc mult mai multe lucruri şi dintre cele mai interesante, decât despre căpitanul securităţii de stat Ezepov, cu care nu de puţine ori am stat faţă în faţă în cabinetul lui.

  Ne rămâne o singură amintire comună şi neîndoielnică: dominaţia putregaiului, spaţii întinse afectate pe de-a-ntregul de putreziciune. Şi chiar după ce au trecut decenii, fără nici un acces de duşmănie sau ranchiună, cu inima domolită, unde totul s-a sedimentat şi s-a limpezit, păstrăm această impresie peremptorie despre nişte oameni josnici, oneroşi, răi şi care