Este cunoscut faptul că Alexandru al II-lea, chiar acela împresurat de revoluţionari, care au vrut să -l omoare de şapte ori, a vizitat într-o zi casa de închisoare preventivă de pe strada Şpalernaia – mătuşa Casei celei Mari – şi a poruncit să fie închis în celula 227, unde a rămas mai bine de un ceas: a vrut să se pătrundă de starea de spirit a celor pe care îi ţinea închişi acolo.

  Nu putem să nu recunoaştem că pentru monarh, acesta a fost un impuls moral, o necesitate şi o încercare de a privi lucrurile dintr-un unghi spiritual.

  Este însă cu neputinţă să ne închipuim pe vreunul dintre anchetatorii noştri, până la Abakumov şi Beria, că ar fi dorit să intre în pielea unui arestat, să stea şi să mediteze într-o celulă.

  Serviciul nu le impune necesitatea de a fi oameni instruiţi, de cultură vastă şi vederi largi, şi ei nu sunt aşa. Serviciul nu le impune necesitatea de a gândi logic – şi ei nu sunt aşa. Serviciul le impune doar să îndeplinească exact directivele şi să fie nesimţitori faţă de suferinţe – aşa ceva ei pot să facă, aşa pot să fie. Noi cei care am trecut prin mâinile lor simţim că ne sufocă tagma lor, complet lipsită de orice reprezentări general umane.

  Fără îndoială, anchetatorii îşi dădeau seama clar că toate cazurile erau umflate. Excluzând consfătuirile, ei nu puteau să-şi spună unul celuilalt şi Sieşi că demască criminali. Şi totuşi procesele-verbale pentru putrezirea noastră le scriau neobosiţi, filă după filă. În felul acesta rezulta principiul care se aplică în lumea hoţilor: „Mori tu astăzi, că eu mor mâine!”

  Pentru ei era clar că toate cazurile erau umflate şi, totuşi, continuau să lucreze an după an. Cum vine asta?… Fie că se forţau să nu gândească (iar asta înseamnă deja distrugerea omului), fie că acceptau pur şi simplu: aşa trebuie! Cel care le scrie instrucţiunile nu poate să greşească.

  Dar parcă şi naziştii argumentau tot aşa?

  Comparaţia Gestapo – MGB nu poate fi evitată de nimeni: coincid prea mult şi anii şi metodele. Comparaţia cea mai firească o pot realiza doar cei care au trecut şi pe la Gestapo, şi pe la MGB, precum Evgheni Ivanovici Divnici, emigrant. Gestapoul l-a acuzat de propagandă comunistă printre muncitorii ruşi din Germania, MGB-ul -de legături cu burghezia mondială. Concluzia lui Divnici nu este favorabilă MGB-ului: schingiuiau şi acolo şi aici, Gestapoul totuşi căuta să afle adevărul, iar când acuzaţia a căzut, Divnici a fost eliberat. MGB-ul însă nu căuta adevărul şi nu avea intenţia de a scăpa din gheare pe cei care i-a înhăţat.

  Ori toate acestea erau roadele învăţăturii înaintate, ale ideologiei de granit! Anchetatorul din lugubrul Orotukan (în misiune disciplinară pe Kolâma în 1938), înduioşat că M. Iurie, directorul combinatului din Krivoi Rog, a consimţit foarte uşor să semneze procesul-verbal care îl trimite pentru a doua oară în lagăr, într-un moment de răgaz, i-a spus: „Tu crezi că nouă ne face plăcere să exercităm influenţă? (Un eufemism delicat pentru tortură.) Noi însă trebuie să facem tot ce ne cere partidul. Tu eşti un vechi membru de partid, spune, ce ai face în locul nostru?” Şi se pare căiurie aproape a fost de acord cu el (poate de aceea a şi semnat atât de uşor, pentru că el însuşi gândea aşa?). Era destul de convingător.

  Cel mai adesea însă din cinism. Găitanele albastre înţelegeau modul cum funcţiona maşina de tocat carne şi erau încântaţi de el. Anchetatorul Mironen-ko, de la lagărele Djida (1944) îi spunea condamnatului Bahici, mândrindu-se cu logica raţionamentului său: „Ancheta şi judecata nu sunt decât o formalitate juridică, ele nu mai pot să vă schimbe destinul, stabilit dinainte. Dacă trebuie să fiţi împuşcat, chiar dacă sunteţi absolut nevinovat – tot o să vă împuşte. Dacă însă trebuie să fiţi achitat (asta, probabil, se referea la ai lor -A. S.), oricât de vinovat aţi fi – veţi fi reabilitat şi achitat”. Şeful secţiei întâi de anchetă a comitetului regional al securităţii de stat din Kazahstanul de Vest, Kuşnariov, i-a declarat de-a dreptul lui Adolf Ţivilko: „N-o să te elibereze dacă eşti din Leningrad!” (adică membru de partid cu vechime îndelungată).

  „Omul să existe – cazul i -l confecţionăm noi!” spuneau mulţi dintre ei, glumind. Acesta era proverbul lor. Pentru noi însemna tortură, pentru ei -treabă bine făcută. Soţia anchetatorului Nikolai Grabişcenko (Volgokanal) le spunea înduioşată vecinilor: „Kolea al meu este un lucrător foarte bun. Unul n-a vrut să mărturisească multă vreme şi i l-au încredinţat lui Kolea. Kolea a vorbit cu el toată noaptea, şi acela a mărturisit”.

  Oare de ce s-or fi înhămat ei cu atâta râvnă în această cursă nu pentru adevăr, ci pentru numărul celor prelucraţi şi condamnaţi? Pentru că aşa le era cel mai comod, să nu se abată de la făgaşul comun. Pentru că aceste cifre însemnau viaţa lor tihnită, retribuţia lor suplimentară, recompensele, avansarea în grad, extinderea şi bunăstarea Organelor înseşi. Dacă cifrele erau satisfăcătoare, puteau să şi trândăvească, să mai dea şi puţin rasol, să chefuiască noaptea (ceea ce şi făceau). Cifrele scăzute însă ar fi dus la destituire, la retrogradare, la pierderea acestei sinecuri, fiindcă Stalin nu ar fi putut crede că s-ar putea găsi vreun raion, oraş ori unitate militară unde să nu aibă duşmani.

  Deci nu sentimentul carităţii, ci acela al ultrajului şi furiei se aprindea în ei faţă de acei deţinuţi prea îndărătnici care nu voiau să se încadreze în cifre, care nu cedau nici la nesomn, nici la carceră, nici la înfometare! Refuzând să recunoască, ei prejudiciau situaţia personală a anchetatorului, parcă pe el însuşi voiau să -l doboare, aşa că toate măsurile erau bune. La război ca la război! Aşa că – poftim – furtunul în gât şi satură-te de apă sărată!

  Frustraţi de sfera superioară a existenţei umane prin natura activităţii şi prin alegerea de viaţă făcută, slujitorii Stabilimentului Albastru