trăiau cu şi mai multă plenitudine şi lăcomie în sfera inferioară. Şi acolo erau stăpâniţi şi dirijaţi (pe lângă foame şi sex) de cele mai puternice instincte ale existenţei inferioare: instinctul puterii şi instinctul câştigului. (Mai cu seamă instinctul puterii, în deceniul din urmă el s-a dovedit mai important decât banii.)

  Puterea este otravă, se ştie de milenii. Fie ca nimeni niciodată să nu do-bândească putere materială asupra altora! Însă pentru un om care crede că deasupra noastră a tuturor există ceva superior şi astfel este conştient de limitele sale, puterea nu este încă mortală. Pentru oamenii lipsiţi de sfera superioară, puterea este ca ptomaina, acea otravă care rezultă din putrefacţia proteinelor animale. O dată infectaţi – nu mai au scăpare.

  Ţineţi minte ce scrie despre putere Tolstoi? Ivan Ilici^ ocupa o funcţie foarte importantă, care îi dădea posibilitatea să nenorocească pe oricine ar fi vrut! Toţi oamenii fără nici o excepţie se aflau în mâinile lui, oricare dintre ei, oricât de important ar fi fost, putea fi adus la el în calitate de acuzat. (Păi asta se referă la oamenii noştri în albastru! Aici nu mai e nimic de adăugat!) Conştiinţa acestei puteri („şi posibilitatea de a o atenua”, menţionează Tolstoi, dar asta nu-i priveşte pe băieţii noştri) constituia pentru el interesul principal şi tot farmecul acestui serviciu.

  Dar ce spun farmecul – mai degrabă deliciul! Încântarea! Fiindcă nu poate fi altceva decât încântare: tu eşti încă tânăr, în paranteză fie spus – eşti un mucos, încă nu demult se necăjeau părinţii cu tine, nu ştiau cum să te căpătuiască, fiindcă eşti prost şi nici nu vrei să înveţi, dar ai făcut trei ani la şcoala aceea şi ce avânt ai luat! Cum s-a schimbat poziţia ta în viaţă, cum ţi s-au schimbat mişcările, şi privirea şi felul cum îţi întorci capul! Are loc şedinţa consiliului ştiinţific al unui institut: tu intri, şi toţi observă, chiar tresar; tu nu te aşezi pe locul celui care prezidează, să se ocupe rectorul de treaba asta; tu te aşezi mai la o parte, dar toţi înţeleg că aici tu eşti cel important, tu reprezinţi serviciul special. Tu poţi să stai numai cinci minute şi să pleci, acesta-i avantajul tău faţă de profesori, tu poţi fi chemat de treburi mai importante; dar apoi, parcurgând cu ochii (ori mai bine cu buzele) rezoluţia lor, îi vei spune rectorului: „Nu se poate. Există considerente…” Şi gata! Nu se va face nimic din ceea ce s-a hotărât la consiliu! Ori dacă eşti doar un locotenent de la Secţia specială a armatei sau de la SMERŞ, un colonel bătrân şi corpolent, comandantul unităţii, se ridică în picioare când intri tu, se străduieşte să te linguşească, să-ţi fie pe plac, el nu va bea un păhărel cu şeful statului-major fără să te invite şi pe tine. Nu are nici o importanţă că tu ai doar două steluţe mici, asta-i chiar amuzant, fiindcă steluţele au cu totul altă greutate, se măsoară după o scară diferită de cea a ofiţerilor obişnuiţi (şi, uneori, într-o misiune specială, ţi se permite să pui steluţe, să zicem de maior, asta ca un pseudonim, ca un element convenţional). Asupra tuturor oamenilor din această unitate militară, ori din această uzină, ori din acest raion, tu ai o putere incomparabil mai mare decât a comandantului, a directorului, a secretarului comitetului raional. Aceia dispun de serviciul, de salariul, de bunul renume al subalternilor, pe când tu – de libertatea lor. Şi nimeni nu va cuteza să vorbească despre tine la o şedinţă, nimeni nu va cuteza să scrie despre tine la un ziar nici măcar de bine! Ca şi cum ai fi o divinitate – nici măcar numele nu-ţi poate fi pomenit! Tu eşti, tu exişti, toţi îţi simt prezenţa, dar parcă nici nu exişti! Iată de ce tu eşti mai presus de puterea manifestă de când ţi-ai pus pe cap această caschetă de culoarea cerului. Ce faci tu nimeni nu îndrăzneşte să controleze, în vreme ce tu poţi controla pe oricine. De aceea faţă de cetăţenii aşa-numiţi simpli (care pentru tine nu sunt decât nişte butuci) este preferabil să arborezi o expresie enigmatică, profund meditativă. Căci numai tu cunoşti considerentele speciale, nimeni altcineva. Şi de aceea tu ai întotdeauna dreptate.

  Dar niciodată să nu uiţi că şi tu ai fi fost tot un buştean la fel dacă nu ai fi avut fericirea să devii o veriguţă a Organelor, această făptură vie, flexibilă, masivă, care sălăşluieşte în stat precum tenia înlăuntrul omului. Şi acum totul este al tău! Totul pentru tine! Dar să fii credincios Organelor! Vei fi întotdeauna sub ocrotirea lor! Şi te vor ajuta să-i înghiţi pe toţi cei care te vor ofensa! Şi să înlături din cale orice obstacol! Dar să fii credincios Organelor. Să faci tot ce îţi ordonă! Ele chibzuiesc pentru tine locul ce urmează să -l ocupi: astăzi eşti la serviciul special, dar mâine vei ocupa fotoliul de anchetator, pe urmă, poate, vei pleca etnograf pe lacul Seligher (1931, Ilin), în parte, poate, pentru a-ţi tămădui nervii. Şi apoi, din oraşul unde ai devenit prea faimos, vei pleca, poate, într-alt capăt al ţării ca împuternicit cu problemele cultelor (crudul anchetator din laroslavl, Volkopialov – împuternicit cu problemele bisericeşti în Moldova). Sau vei deveni secretar al Uniunii Scriitorilor (un alt Ilin, Viktor Nikolaevici, fost general-locotenent în securitatea statului). Nimic să nu te mire: adevărata menire a oamenilor şi adevăratele lor ranguri nu le cunosc decât Organele, pe ceilalţi îi lasă pur şi simplu să se joace: ce mare scofală un maestru emerit al artei ori erou al ogoarelor socialiste, nu ai decât să sufli şi au dispărut. („Tu cine eşti?” l-a întrebat generalul Serov2 la Berlin pe biologul de renume mondial Timofleev-Ressovski3. „Dar Tu cine eşti? „a întrebat la rândul lui Timofeev-Ressovski cu îndrăzneala-i căzăcească înnăscută.” Sunteţi savant?” s-a corectat Serov.)

  Fireşte, meseria de anchetator cere multă trudă: trebuie să vii ziua, să vii seara, să stai ceasuri de-a rândul, dar să nu-ţi baţi capul cu „probele”