Ridică-te! Spuse câinele.

  Nakata a înghiţit în sec. Câinele vorbea. Totuşi, la drept vorbind, nu spusese nimic. Nu îşi mişcase gura. Îi transmisese mesajul lui Nakata printr-o altă metodă, fără să îşi folosească gura.

  Ridică-te şi vino după mine! I-a ordonat el.

  Nakata s-a conformat şi s-a ridicat de pe jos. Cu faţa la câine, şi-a propus să îi dea bineţe, dar s-a răzgândit şi a renunţat. Chiar dacă putea comunica cu el, nu îi folosea la nimic. În primul rând, nici nu îi venea să vorbească cu acest câine. Nu îi venea nici măcar să îi dea un nume. A simţit că, oricât timp ar investi, n-ar putea fi niciodată prieten cu acest animal.

  Lui Nakata i-a trecut brusc prin minte gândul că acest câine ar putea avea vreo legătură cu prefectul. Poate se aflase că muncea ca detectiv de pisici şi că primea bani, iar domnul prefect îl trimisese pentru a-i anula ajutorul. N-att fi lucru de mirare pentru un prefect să aibă un asemenea câine mare, de armată. Dacă era pe-aşa, atunci o cam; încurcase.

  Când s-a ridicat, câinele a început să meargă agale. Avea coada scurtă şi dedesubt se vedeau două testicule mari.

  Nakata şi-a pus traista pe umăr şi l-a urmat.

  Animalul a traversat terenul viran şi s-a strecurat printre doi stâlpi. Nakata a ieşit şi el. Câinele n-a privit în urmă nici măcar o dată. Nu avea nevoie, pentru că probabil îşi dădea seama după paşi că îl urma. Nakata mergea în urma lui. Se apropiau de un centru comercial şi numărul trecătorilor a crescut. Majoritatea erau gospodine din zonă ieşite la cumpărături. Cu capul drept şi privirea fixată înainte, câinele păşea impunător mai departe. Oamenii care veneau din faţă se fereau în grabă la vederea acestui câine negru, uriaş şi agresiv. Unii chiar coborau de pe bicicletă şi treceau pe trotuarul opus.

  Mergând în spatele acestui animal, Nakata se simţea de parcă oamenii se fereau din calea lui. Probabil toţi îşi închipuiau că l-a scos la plimbare aşa, fără lesă. Unii îi aruncau priviri pline de reproş, lucru care pe Nakata îl întrista. Ar fi vrut să le explice că nu face asta de plăcere şi că acest câine îl ducea undeva. Nakata nu este puternic.

  Nakata este cu adevărat slab.

  Cei doi au mers cale lungă. Au traversat câteva intersecţii şi au lăsat în urmă centrul comercial. La intersecţii, câinele a ignorat toate semafoarele. Străzile nu erau late şi maşinile mergeau încet, aşa că nu era foarte periculos să traverseze pe roşu. La vederea sa, toţi şoferii apăsau în grabă pedala de frână. Cu colţii dezveliţi, animalul îi săgeta cu privirea şi traversa agale, plin de dispreţ. Nakata şi-a dat seama că ştia foarte bine ce înseamnă culoarea semaforului, dar că alegea să o ignore. Era obişnuit să i se facă pe plac.

  Nakata nu mai ştia unde se afla. Până la un moment dat a recunoscut zona rezidenţială din sectorul Nakano, dar au cotit la un colţ şi de atunci totul a devenit dintr-odată străin.

  Nakata a început să se neliniştească. Ce se făcea dacă se pierdea şi nu mai ştia să se întoarcă? Poate că nici nu mai erau în Nakano. A privit în jur, încercând să găsească ceva cunoscut, dar nu a zărit nimic. Era într-o zonă pe care n-o mai văzuse niciodată.

  Câinele continua să meargă netulburat, în acelaşi ritm, cu capul ridicat, urechile drepte, legănându-şi încet testiculele ca două pendule, impunând o viteză astfel încât Nakata să poată ţine uşor pasul cu el.

  — Mai suntem în sectorul Nakano? Aruncă Nakata o întrebare.

  Câinele nu a răspuns. Nici măcar nu a privit înapoi.

  — Aveţi vreo legătură cu domnul prefect?

  Nici un răspuns.

  — Nakata doar căuta o pisică, asta e tot ce făcea. O Pisicuţă pătată, în trei culori, pe nume Goma.

  Tăcere.

  Nakata s-a lăsat păgubaş. Era inutil să-i mai vorbească acestui câine.

  Erau undeva, într-o zonă rezidenţială cu case mari şi puţini trecători. Câinele a intrat într-o casă împrejmuită cu un zid în stil vechi, cu o poartă dublă superbă, lucru mai rar întâlnit în ultima vreme. Una dintre porţi era deschisă, iar în curte se vedea parcată o maşină mare, neagră ca blana câinelui şi curată lună. Uşa de la intrare fusese şi ea lăsată deschisă. Câinele a păşit înăuntru fără o clipă de ezitare.

  Nakata şi-a scos din picioare pantofii vechi de sport, i-a, aranjat cu faţa spre ieşire, şi-a scos pălăria şi a băgat-o în geantă, s-a scuturat bine de iarbă pe pantaloni şi a păşit pe podeaua de lemn. Câinele l-a aşteptat să termine, apoi a luat-o pe holul cu podea lustruită lună şi l-a condus într-o încăpere de la capătul lui, care aducea a sufragerie sau birou.

  În cameră era întuneric. Era pe înserate, iar draperiile groase de la ferestrele care dădeau spre curte erau trase.

  Nu era nici un bec aprins. Într-un colţ era un birou masiv, iar lângă el părea să stea cineva. Neavând ochii obişnuiţi cu întunericul, îi era greu să distingă toate detaliile. Silueta se profila în întuneric ca un decupaj de carton. Când Nakata a intrat în cameră, silueta şi-a schimbat uşor poziţia. Părea aşezat pe un scaun rotativ, întors cu faţa. Câinele s-a oprit, s-a aşezat pe podea şi a închis ochii, în semn că îşi încheiase rolul.

  — Bună ziua! Se adresă Nakata siluetei întunecate.

  Omul a rămas tăcut.

  — Mă numesc Nakata. Îmi cer scuze că vă deranjez. Să ştiţi că nu sunt un intrus.

  Nici un răspuns.

  — Acest câine i-a spus lui Nakata să îl urmeze şi aşa am ajuns până aici. Îmi cer scuze că m-am poftit singur înăuntru. Dacă doriţi, pot să plec