Privirea lui întârzie semnificativ asupra marelui vizir, care se prefăcu a nu înţelege că era vizat.

* * *

Iakumi Paraskevos, leprosul, mergea împleticindu-se. Avea ameţeli şi abia îl mai ţineau picioarele. În stomac simţea un gol dureros: îl chinuia foamea. De zece zile nu mâncase nimic, sau aproape nimic. Cele câteva resturi de alimente mucegăite, găsite prin gunoaie, nu se puteau numi hrană.

Îi era nu numai foame, ci şi frică, dar nu de noaptea care-l ocrotea, ci de oameni, de câini, de singurătate, şi mai ales de propria lui boală. Odată, în zori, trecând prin faţa unui geam, îşi văzuse întâmplător chipul reflectat. Imaginea aceea îl îngrozise. Nu-şi închipuise că putea fi atât de respingător. Scârba, disperarea, durerea îl făcuseră să verse acolo, lângă geam.

Apoi fugise până la locuinţa lui, unde se încuiase, fără a mai ieşi în lume câteva zile de-a rândul. Dar foamea îl mânase iarăşi pe străzi. Auzise că leproşii cerşesc, dar el nu îndrăznea să cerşească, fiindcă ar fi trebuit să-şi arate faţa.

Simţea un gol nu numai în pântece, dar şi în cutia craniană. Pe jumătate leşinat, căzu lângă calcanul unei case. Se rezemă cu spinarea de peretele zgrunţuros şi rece. Era deznădăjduit. Ce se va alege de el dacă nu va mai fi în stare să se ridice şi zorile îl vor prinde aici? Îi venea să plângă, dar îi secătuiseră lacrimile. Îşi trecu mâna bandajată peste faţă, şi lipsa nasului - mâncat de lepră - îl făcu iarăşi să se cutremure. Plecă fruntea. Suspine uscate, dureroase, îi zguduiau fiinţa. Încremeni apoi într-un fel de toropeală, la hotarul dintre somn şi veghe, dintre viaţă şi moarte.

Simţi o prezenţă în preajma sa. Tresări: în faţa ochilor se afla o mogâldeaţă. Un om. Dar nu-i desluşea trăsăturile, căci era încă întuneric.

– Ţi-e rău? auzi un glas binevoitor, care rostea cuvintele într-un chip ciudat.

Spre apus, cerul oglindea un incendiu, aruncând uneori răbufniri roşiatice asupra străzii. Când individul chircit în faţa lui Iakumi îşi schimbă poziţia, expunându-şi chipul luminii roşiatice, acesta întrezări cu oroare un obraz pustiit de lepră. Vru să se tragă înapoi, dar îl împiedică zidul de care se rezema.

Străinul scoase dintr-o desagă jerpelită un colţ de pâine şi o bucată mică de brânză.

– Poate ţi-e foame!

Întinse pâinea şi brânză, dar Iakumi se smuci înspăimântat. Apoi îşi aminti că şi el era bolnav de lepră. N-avea rost să se teamă de contaminare.

Străinul nu-i înţelese gândurile.

– Ia, omule, nu te sfii! Mai am de mâncare în desagă.

Cu teamă şi cu dezgust, dar învins de foame, Iakumi ridică mâinile, desfăcându-şi cioturile degetelor. Luă pâinea şi brânza, iar după o scurtă ezitare, le duse la gură. Scârba, ori poate o reacţie a foamei, îl făcu să verse primul dumicat.

– Săracul de tine, nu ţi-e bine deloc, grăi cu compătimire străinul. Pe mine mă cheamă Aleksandros. Aleksandros, ca şi pe împăratul Macedoniei, râse cu sărmană voioşie. Se aşeză cu spatele lipit de perete, alături de Iakumi: Tu de unde eşti? întrebă Aleksandros. Nu te-am văzut pe la noi.

– Vin de departe, explică Iakumi, printre îmbucături. Am intrat în oraş odată cu refugiaţii.

Minţea, fiindcă nu voia să-şi dezvăluie ascunzătoarea.

– Tare greu trebuie să o fi dus! clătină din cap Aleksandros. Înţeleg de ce nu te descurci în Constantinopole. Dacă nu ai unde dormi, vino la noi, la leprozerie!

Iakumi se scutură îngrozit.

– Nu! Nu!...

Aleksandros îşi schimonosi într-un zâmbet gura lipsită de buze.

– Nu e prea rău la leprozerie. Din când în când ieşim la cerşit, cu complicitatea paznicilor. Pentru asta le dăm jumătate din banii primiţi de pomană. Mâncarea o păstrăm pentru noi. De la o vreme primim puţină mâncare de pomană, fiindcă şi în oraş domneşte lipsa.

Iakumi îşi aminti de tatăl său. Şi acesta fusese paznic la leprozerie. Poate că şi el primise bani de la leproşi, îi adusese acasă şi îşi molipsise fiul.

– Nu! Nu merg la leprozerie! scutură energic din cap Iakumi.

– Cum vrei. Dacă te temi de felul cum suntem trataţi, pot să-ţi spun că nu e bine, dar nici prea rău. La urma urmei, suntem între noi. Nu facem scârbă nimănui. Aleksandros se ridică de jos. Îmi pare rău, dar sunt nevoit să te las. Înainte de a se lumina de ziuă, trebuie să fiu la leprozerie. Trase cu urechea la bubuiturile tunurilor: Am auzit că turcii îi lasă pe leproşi liberi. E adevărat? Pe unde ai umblat tu, cum era?

– N-am stat la un loc cu turcii, replică Iakumi. Aleksandros râse şuierat.

– Dacă turcii au să cucerească oraşul, pe noi n-au să ne ia robi. Oamenii sănătoşi să se teamă de robie. Cu turci sau fără turci, pentru noi n-are să se schimbe nimic.

Iakumi desluşi o izbucnire de răutate în tonul interlocutorului. Avusese poate şi el de suferit de pe urma oamenilor sănătoşi, şi acum se bucura de nenorocirea care-i pândea.

– Am plecat, zise Aleksandros.

Scoase din desagă o bucată de slănină şi o întinse lui Iakumi.

– Ia-o! Ai mai multă nevoie decât mine. Dacă vrei să ne mai vedem, eu trec întotdeauna pe strada asta în drum spre leprozerie. Cam la trei-patru zile ies în oraş.

– Îţi mulţumesc, rosti cu recunoştinţă Iakumi, luând slănina.

– Să o mănânci cumpătat, îi recomandă leprosul. După ce-ai stat multă vreme fără hrană, nu e sănătos să-ţi umpli burta. Şi acum mi-am luat valea. Te las cu Dumnezeu!

Se îndepărtă şchiopătând. Şi lui îi căzuseră degetele de la picioare, de vreme ce mergea atât de greu, îşi zise Iakumi. Vârî alimentele la piept, ascunzându-le ca pe o comoară, iar după ce Aleksandros se pierdu în noapte, se ridică în picioare şi porni spre casă.

Ameţeala îl mai lăsase...

Ocrotit de întunericul nopţii, Patrikios Havron se căţără pe dărâmăturile clădirii, având grijă să nu facă zgomot, apoi, folosindu-se de un perete spart, se strecură într-o încăpere cu tavanul căscat spre cerul încrustat cu stele. Ferestrele cu vitralii făcute ţăndări şi cu cercevelele rupte se deschideau spre Valea Izvoarelor. Ceva mai departe se ridica povârnişul unei coline învecinate cu zidurile înconjurătoare ale Galatei, luminate vag de razele alburii