ale lunii. Patrikios se uita la viermuiala de turci care se agitau la lumina torţelor, construind un drum larg, care avea să încalece şaua colinei, spre a coborî apoi în Valea Izvoarelor. Lucrarea aceasta gigantică, la care fuseseră înhămaţi aproape o sută de mii de osmanlâi, începuse de cu seară.

„Ce nevoie are sultanul de acest drum? Ce mai pune la cale?” se întrebă Patrikios intrigat.

Deşi era romeu, purta straie de başibuzuc şi arme turceşti. Îşi scoase arcul de pe umăr, îşi pipăi instinctiv tolba cu săgeţi, de parcă ar fi vrut să se asigure că era la locul ei, apoi se aşeză la pândă. Ştia că padişahul va trece pe acolo, fiindcă îl informase un prieten din garda imperială.

În aşteptare, îşi prefira gândurile. Erau lucruri în lumea aceasta pe care nu izbutea să le înţeleagă. Firea omului constituia, de pildă, o mare problemă. Cum se făcea că numeroşi creştini renegaţi se dăruiseră cu trup şi suflet Islamului, în vreme ce el, Patrikios, pe jumătate turc, ura de moarte turcimea şi tot ce ţinea de ea?

Tatăl său - ori omul pe care el îl crezuse tatăl său - fusese prefect al Constantinopolelui, şambelan imperial şi ambasador pe lângă Serenissima Republică a Veneţiei. Stăpân al unor întinse domenii în Tracia, abia se însurase cu o fată frumoasă şi foarte tânără, din ilustrul neam al Anghelizilor, tot atât de bogată ca şi el. Viaţa li se deschidea plină de promisiuni roze. Dar adevăratele căi ale destinului sunt ascunse oamenilor. În vreme ce patricianul bizantin - aflat pe atunci într-una din vilele de pe domeniile sale - se pregătea să plece la Constantinopole, unde fusese chemat de către împărat spre a i se încredinţa demnitatea de mare logotet, o numeroasă bandă de turci înarmaţi năvăliseră prin surprindere asupra vilei şi, după un masacru general, urmat de jaf, dăduseră foc clădirilor. Nu scăpase cu viaţă decât soţia sa, Polixenia, după ce o violaseră câţiva başibuzuci.

Tânără văduvă se refugiase la Constantinopole, în casa unor rude. Puţin timp după acest vandalism, trupele otomane ocupaseră şi acele teritorii din Tracia pe care se aflau domeniile familiei Havron. Polixenia rămăsese numai cu veşmintele pe care le purta când fugise din vila incendiată şi cu un copil zămislit în pântece de sămânţa unuia din turcii care o supuseseră. Patrikios venise pe lume fără ca maică-sa ori rudele acesteia să-i fi spus cine era adevăratul lui tată. Polixenia Havron supravieţuise puţini ani soţului ei. Măcinată de supărări, îşi dăduse sfârşitul, regretând că îşi lăsa copilul singur, lipsit de ocrotire.

Patrikios crescuse ca un pui de cuc în casa rudelor. Pronia, clementă într-o oarecare măsură, îl compensase pentru nenorocirile pe care el le îndurase până atunci, înzestrându-l cu toate calităţile fizice, refuzate, paradoxal, verilor săi. Unul dintre aceştia, cocoşat, şchiop şi cu albeaţă la un ochi, îşi revărsase preaplinul invidiei destăinuindu-i lui Patrikios că nu este un adevărat Havron, ci scursoarea unui bandit turc; în acea epocă orfanul păşise tocmai vârsta adolescenţei. Revelaţia originii lui îl traumatizase sufleteşte, făcându-l să acumuleze o ură obsesivă împotriva a tot ce era turcesc. Frământat de neastâmpăr, fugise din casa rudelor şi se înrolase în armată, pretinzând că era mai vârstnic decât în realitate. Setea lui de răzbunare nu mai putea fi potolită decât cu sânge. Inteligenţa, zelul, priceperea în mânuirea armelor, impetuozitatea sa în toate exerciţiile militare atrăseseră atenţia superiorilor, care ceruseră împăratului şi obţinuseră înălţarea lui la rangul de ofiţer.

În toamna anului 1452, când Mehmed al II-lea făcuse un scurt raid cu trupele sale, oprindu-se pentru câteva zile sub zidurile Constantinopolelui, Patrikios ceruse comandanţilor săi ierarhici autorizaţia de a fi cuprins în grupul celor trei tineri trimişi iscoadă în tabăra otomană. Misiunea se încheiase jalnic. Deşi purtau veşminte turceşti şi vorbeau curent limba turcă, romeii din acest grup de comando fuseseră descoperiţi. Prinşi, doi dintre ei fuseseră spânzuraţi. Mai abil, sau poate mai norocos, Patrikios izbutise să se strecoare neobservat printre osmanlâi. În acele zile îl văzuse pe sultan trecând cu generalii săi în galopul cailor prin faţa trupelor aliniate. Scena aceasta făcuse să-i încolţească un gând: asasinarea sultanului! Lichidarea lui Mehmed al II-lea, acum, în preziua războiului dintre Imperiul Otoman şi Bizanţ, ar constitui o mare lovitură, care ar surpa moralul osmanlâilor.

Înflăcărat de această idee, nu se mai înapoiase la Constantinopole, unde fusese dat dispărut. Patrikios, fiu de mare demnitar şi ofiţer apreciat în armata ţării lui, rupsese cu trecutul şi rămăsese să ducă o existenţă dubioasă printre străini. Foarte bun cunoscător al limbii şi al tradiţiilor turceşti, nu-i fusese greu să se dea drept un turc oarecare. Se înapoiase odată cu trupele otomane la Adrianopole. Acolo se pusese pe lucru metodic. Zilnic umbla prin ceainării, moschei, băi publice, bazaruri, caravanseraiuri, spre a culege informaţii şi a încheia legături de prietenie cu diverse persoane de la Curte.

Spre a-şi asigura traiul de toate zilele, nu ezitase să-şi procure fonduri jefuind prăvăliile unor bijutieri. Ecoul isprăvilor lui ajunsese să-i terorizeze pe neguţători. Încercările poliţiei de a-i da de urmă se încheiaseră în fiecare caz lamentabil. Patrikios îi deruta, fiindcă, spre deosebire de alţi spărgători, nu se lăcomea la prăzi şi nici nu avea complici care să-l dea în gât.

Era nelipsit la toate ceremoniile publice pe care sultanul le cinstea cu prezenţa sa. Amestecat în mulţime, urmărea cu încordată atenţie comportamentul padişahului, al personajelor din suita imperială, al ostaşilor din detaşamentele de gardă. Îl interesau mai ales măsurile de securitate. Odată, în marea moschee, încercase să se apropie de Mehmed al II-lea, care stătea prosternat pe covorul său de rugăciune. Îşi strecurase mâna sub burnuz, spre a scoate pumnalul, când un ofiţer de gardă îl atinsese pe umăr, şoptindu-i cu asprime:

– Înapoi! Nu e voie să tulburi rugăciunea Înălţimii-sale!

Patrikios cântărise într-o frântură de secundă şansele pe care le-ar fi avut dacă s-ar fi năpustit asupra sultanului. Erau atâţia militari acolo care făceau de pază, încât n-ar fi izbutit să se apropie de Mehmed spre a-i aplica o lovitură mortală. Se retrăsese, cerându-şi scuze.

Închiriase apoi pe bani grei o cameră cu vederea spre piaţa palatului imperial. De acolo