ar fi putut să slobozească o săgeată asupra padişahului când acesta ar fi străbătut piaţa. Dar înainte de a se instala la noua adresă, oamenii lui Yakub-Paşa prinseseră de veste şi interziseseră proprietarului clădirii să primească chiriaşi.

Patrikios ştia că sultanul ieşea uneori din palat îmbrăcat ca un om de rând, spre a se amesteca în mulţime. În asemenea împrejurări suveranul folosea portiţe dosnice, rareori aceleaşi. Patrikios nu reuşise niciodată să afle dinainte, prin prietenii lui, când va avea loc o astfel de escapadă, fiindcă sultanul nu-şi prevenea anturajul.

În aprilie, când începuse asediul Constantinopolelui, se vârâse printre başibuzuci, manifestându-şi zgomotos zelul de luptător devotat cauzei Islamului. De câteva ori îşi făcuse de lucru prin apropierea cortului imperial, însă acolo paza era şi mai severă. Se încercaseră două atentate împotriva lui Mehmed, dar executanţii - nişte simpli amatori - dăduseră de fiecare dată greş. Capturaţi, fuseseră traşi în ţeapă.

Patrikios nu avea de gând să-şi încheie cariera înfipt într-un par ascuţit, care să-i sfâşie măruntaiele. Lovitura lui va fi calculată cu precizie matematică.

De îndată ce aflase că padişahul va inspecta în toiul nopţii lucrările din Valea Izvoarelor, îşi spusese că sosise, în fine, momentul să treacă la acţiune. De aici, de la fereastra vilei în ruine, domina drumul pe care sultanul era obligat să treacă ori de câte ori îşi inspecta trupele de pe colinele Perei, sau baza navală de la Cele Două Coloane. Depărtarea era potrivită spre a trage fără greş la ţintă. Flăcările torţelor vor constitui un fundal luminos pe care silueta lui Mehmed se va contura perfect.

În ciuda firii sale oţelite, Patrikios încerca o oarecare emoţie, ca în preajma unui examen greu, ori a unei bătălii hotărâtoare. Dacă va reuşi să-l răpună pe sultan, generalii săi, în cap cu marele vizir Khalil, vor ridica asediul oraşului. Atunci Patrikios va putea spune că şi-a făcut datoria...

– Uite-l, aleargă ca un căţel în jurul stăpânului! vorbi scârbit marele vizir confidentului său Mahmud-Paşa, arătându-l cu o scurtă ridicare a bărbiei pe prinţul Radu, care galopa pe un viforos armăsar arab, luând-o înaintea cavalcadei imperiale, înapoindu-se, îndepărtându-se iarăşi, într-un zburdalnic şi copilăresc du-te-vino.

Mehmed al II-lea, întovărăşit de mai toate mărimile armatei, se afla în drum spre Valea Izvoarelor. Foarte bine dispus, se întreţinea jovial cu Sabahattin, marele maestru al cailor imperiali. Acesta, spre a-i fi pe plac, dăruise prinţului Radu un armăsar arab sur de o rară frumuseţe, pe care adolescentul domnesc îl călărea acum plin de încântare, stând bine înfipt în şa, de parcă ar fi făcut corp comun cu telegarul său.

– Luaţi aminte la copilul ăsta! se adresă Mehmed generalilor. Poate să vă dea lecţii de echitaţie!

Prinţul Radu era atât de fermecat de noul său cal, încât nu mai avea răbdare să meargă la trap, laolaltă cu întreaga cavalcadă.

Marele vizir urmări un timp cu vădită dezaprobare evoluţiile hipice ale vlăstarului domnesc.

– Dacă un turc de-al nostru ar face greşeala de a trece călare prin faţa sultanului, călăul l-ar scurta cu un cap. Dar veneticului ăstuia totul îi este îngăduit.

Mahmud-Paşa, şeful poliţiei, înclină capul în semn de încuviinţare. Şi pe el îl dezgustau moravurile padişahului.

– Principele Radu este înzestrat, cred eu, cu puteri malefice, ca şi Franco Acciaiuoli.

– Acum câteva zile am intrat la sultan cu o mapă de documente pentru semnare. Fără să se simtă jenat, mi s-a adresat râzând: „Khalil, de azi înainte prinţul Radu are un nou nume. Un nume care i se potriveşte ca o mănuşă: «Luceafărul-de-Dimineaţă!» Aşa să i te adresezi de acum înainte!” M-am înclinat, zâmbindu-i prinţului cu falsă simpatie. Cred că padişahul ştia ce simt în adâncul sufletului meu, căci mă privea cu un fel de sfidare... Şi când te gândeşti că până acum doi sau. trei ani, băieţandrul ăsta era supus unui tratament care nu se deosebea mult de o întemniţare! La Egrigoz a îndurat un regim aspru, de fortăreaţă.

– Dacă nu i-l scotea în cale Aziz, icoglanul, Radu ar fi fost şi acum un prizonier de seamă. Şi atâta tot.

– Ştii la cât se ridică astăzi întreţinerea lui? rosti cu mânie Khalil. La dublul veniturilor mele de mare vizir şi de paşă cu cinci tuiuri. Cât are să mai dureze murdăria asta?

Mahmud-Paşa se uită temător în jur.

– Să nu vă audă careva, Luminate!

– Ai dreptate! În anturajul lui Mehmed colcăie spionii. Mai toţi aghiotanţii lui sunt stipendiaţi de Zaganos şi de Yakub.

Mahmud-Paşa se încruntă înciudat.

– Nu ştiu dacă aţi citit nota informativă strict secretă asupra primei vizite pe care băieţandrul ăsta a făcut-o în iatacul sultanului.

– N-am citit-o! Îmi repugnă asemenea lecturi! Îmi închipui ce a putut să se întâmple! Allah l-a pedepsit pe Aziz fiindcă a făcut pe pezevenghiul, luându-i viaţa! rosti posomorât Khalil. Am rămas în schimb pe cap cu prinţul Radu. Deunăzi sultanul îmi declara că are de gând să-i încredinţeze tronul Ţărilor Româneşti.

– Fiţi atent, Luminate! Zaganos se uită spre noi! Marele vizir şi Zaganos-Paşa schimbară priviri aparent indiferente. Straniu! Şi Zaganos discutase cu Yakub-Paşa tot despre prinţul Radu.

– Cel puţin băiatul ăsta e străin de credinţa şi de neamul nostru, spunea tocmai şeful serviciului secret. Nu va putea să-i impună pe creştinii lui în posturile cheie ale imperiului. Dacă Mahmud Anghelos îi va lua vreodată locul, ceea ce nu-mi pare deloc exclus, vom avea în schimb mult de furcă!

– Prostii! ripostă Zaganos. Mahmud Anghelos nu este periculos.

Şeful serviciului secret înclină din cap cu îndoială. Dispunea de informaţii care păreau să demonstreze contrariul. Se uită critic pe sub streaşină sprâncenelor la şeful său. „Faci rău, Zaganos, că te laşi călăuzit de interese de familie şi nu priveşti ceva mai departe!” reflectă Yakub.

În cazul prinţului Radu, Zaganos era tacit de acord cu Khalil, dar pentru alte motive. Sultanul se însurase cu fiica lui de aproape un an, fără ca în acest răstimp să-şi fi îndeplinit vreodată îndatoririle conjugale. Zaganos îşi pusese mari speranţe în această căsătorie. Dacă fiica lui ar fi dăruit un fiu lui Mehmed, şi-ar fi consolidat nu numai propria poziţie, dar şi pe aceea a tatălui ei. O soţie care nu zămislea fii era un simplu obiect în