haremul imperial. Pe Zaganos îl treceau fiori de plăcere la gândul că nepotul său direct ar putea ajunge sultan după moartea lui Mehmed. Dar fiica lui nu putea rămâne însărcinată atâta vreme cât simţurile padişahului erau înrobite de băieţandrii din Sarai...

Vizirul armatei făcu un semn lui Yakub să se apropie. Şeful serviciului secret ajunse scară la scară cu protectorul său. Acesta se uită bănuitor în jur, apoi murmură atât cât era necesar spre a se face auzit numai de confidentul său.

– N-ar fi rău dacă prinţul Radu ar dispărea... A început să mă deranjeze.

Yakub înclină din cap, fără să rostească un cuvânt: îşi cunoştea obligaţiile. Îi convenea ori nu, trebuia să-l suprime pe Radu. Dar înlăturarea acestuia nu va deschide imediat drum lui Mahmud Anghelos?

Captivat de frumuseţea armăsarului său, prinţul Radu nici nu bănuia ce sfori se trăgeau în legătură cu persoana lui. Acum era fericit fiindcă simţea sub el un telegar plin de neastâmpăr, care se smucea, cabra, încerca să-şi ia zăbala între dinţi şi să pornească într-un galop zănatic încotro vedea cu ochii.

Cavalcada ajunse în Valea Izvoarelor. Uriaşul şantier pe care se construia unul dintre cele mai bizare drumuri îşi desfăşura activitatea la lumina feerică a mii şi mii de făclii. Treceau prin faţa unei case în ruină, când armăsarul prinţului Radu, care se afla în acea clipă în preajma sultanului, cabră deodată la verticală. Copitele lui loviră calul lui Mehmed, care făcu un brusc salt în lături, aruncându-şi din şa stăpânul luat prin surprindere.

Simultan, o săgeată ţâşni de undeva, înfigându-se în pieptul lui Sabahattin, care scăpă frâul şi se prăvăli de pe roibul său. Faptele acestea se petrecură cu atâta iuţeală, încât ofiţerii din suită nici nu avură timpul să intervină. Abia după ce totul se consumă, descălecară spre a veni în ajutorul celor căzuţi. Mehmed se ridică furios din praf. Radu îl făcuse ridicol în faţa soldaţilor săi. Deodată privirile-i căzură asupra lui Sabahattin, care zăcea în ţărână şi horcăia. Abia atunci înţelese că săgeata îi fusese destinată lui şi că Radu jucase rolul providenţei, salvându-l de la moarte.

Yakub-Paşa, Mahmud-Paşa, câţiva ofiţeri şi soldaţi din gardă alergară spre ruinele casei din apropiere, singurul loc de unde s-ar fi putut trage.

Sultanul aruncă o privire afectuoasă prinţului Radu, care descălecase şi nu ştia cum să-şi mai ceară scuze. Îl mângâie pe obraz.

– Luceafărul-de-Dimineaţă mi-a purtat noroc!

Se uită apoi la marele vizir şi la Zaganos-Paşa, care încremeniseră!

– Serviciile voastre de pază nu par a fi la înălţime! Încălecă şi porunci aghiotanţilor:

– Ocupaţi-vă de Sabahattin! M-aş bucura dacă ar scăpa cu viaţă!

Generalii şi ofiţerii care răscoliseră ruinele se înapoiară fără să fi dat de vreo urmă. Prefectul poliţiei şi şeful serviciului secret se făcuseră negri de supărare. Responsabilitatea lor era grav angajată. Sultanul înţelese după expresia împanicată din ochii lor că nu găsiseră nimic. Vru să spună ceva, dar se răzgândi şi porni în galopul calului spre culmea colinei acoperite de muncitori. Când ajunse pe creastă, se opri. Se uită în jos, spre Bosfor. Dinspre Cele Două Coloane se ridica până la ei, luând în piept povârnişul, o pistă podită cu zeci de mii de butuci lungi, aşezaţi de-a curmezişul şi unşi cu untură, ulei şi seu, pe care aveau să fie împinse cele optzeci de nave destinate a fi trecute din Bosfor în Cornul de Aur pe calea uscatului. Şi pista care cobora spre Cornul de Aur era aproape gata. Sultanul era mândru de oamenii lui, care săvârşiseră asemenea minune într-un timp incredibil de scurt.

Ajuns din urmă de ofiţerii săi, porni pe pantă în jos. Sosi la Cele Două Coloane tocmai când prima navă - o galeră de proporţii ceva mai reduse - era ridicată pe nişte tălpici ca de sanie şi împinsă pe povârniş în sus de sute de oameni, în vreme ce alte sute o trăgeau, înhămaţi cu nişte frânghii. Echipajul o însoţea, mergând pe marginea pistei, în vreme ce toboşari băteau în tobe, imprimând un ritm susţinut eforturilor omeneşti. Când vasul ajunse pe culmea colinei, echipajul se urcă la bord şi se aşeză pe bănci, ridicând vâslele la verticală. Apoi începu drumul de coborâre. De data aceasta hamalii se mărgineau doar să frâneze alunecarea vasului pe bârnele bine unse. Galera ajunse în sfârşit cu bine la nivelul apei. Când prova părăsi pista şi despică valurile, turcii izbucniră în urale.

Mehmed exulta. Uitase şi de atentat, şi de eşecurile întâmpinate până acum. Îndrăzneaţa operaţie plănuită de el, dar privită cu neîncredere de numeroşi ofiţeri, se dovedise nu numai realizabilă, dar şi strălucită prin concepţie. Fanfarele prinseră să cânte marşuri militare, în ton cu euforia războinică a osmanlâilor.

A doua navă îşi încheie cu acelaşi succes călătoria pe uscat. Zorile găsiră cea mai mare parte din navele transbordate plutind pe apele Cornului de Aur.

Soldaţii creştini de pe fortificaţiile constantinopolitane dinspre golf rămaseră uluiţi când văzură răsărind de după culmea colinei navă după navă, sub pavilion otoman, apoi alunecând cu iuţeală în jos până la apele mării. Un veteran cu plete sure îşi făcu semnul crucii.

– N-am crezut că-mi va fi dat să văd corăbii navigând pe uscat ca şi pe valuri. Turcii ăştia sunt diavoli, nu oameni ca noi!

Surpriza militarilor şi a populaţiei constantinopolitane se preschimbă în descurajare când se dovedi că inexpugnabilitatea Cornului de Aur nu fusese decât o legendă falsă.

Stupefiat de isprava turcilor, căpitanul Alvisio Diedo, comandantul flotei creştine, dădu imediat alarma, ordonând prin semnale căpitanilor de vase aflaţi în subordinea lui să se pregătească de luptă. În loc să-i execute poruncile, un grup de ofiţeri de marină genovezi cerură să fie primiţi la raport de către Diedo. Acesta îi primi pe puntea navei-amiral. În numele camarazilor săi, căpitanul Maurizio Cattaneo ceru îngăduinţa să-i vorbească.

– Spuneţi repede ce aveţi de spus, fiindcă nu avem timp de pierdut! rosti impacientat Diedo.

– Ţinem să vă atragem atenţia că flota creştină se află în momentul de faţă în apele Galatei genoveze. Or, Galata a hotărât să-şi păstreze neutralitatea în acest război. O operaţiune militară pornită din apele ei ar încălca angajamentele luate de podesta faţă de turci.

– Absurd! exclamă Alvisio Diedo.