Cattaneo replică liniştit:

– Cu regret vă aduc la cunoştinţă că nici un comandant de vas genovez nu va da urmare ordinului dumneavoastră de atac. Dacă transferaţi flota creştină în apele constantinopolitane, renunţăm la obiecţiunile noastre. Suntem gata să participăm la orice operaţie navală care îşi are baza de plecare într-un port aflat sub jurisdicţia Bizanţului.

– Vă daţi seama, Messer Cattaneo, ce timp preţios am pierde cu aceste manevre? strigă mâniat Diedo.

– Hotărârea noastră este definitivă, Messer Diedo! Nu facem, dealtfel, decât să executăm ordinele podesia-ului.

– Mă abţin să vă acuz de laşitate! rosti veneţianul cu reţinută violenţă.

– Comportarea mea şi a echipajului comandat de mine în ultima luptă navală mă îndrituieşte, cred, să vă cer a vă retrage cuvintele!

Salută ceremonios, apoi părăsi puntea navei-amiral, urmat de ceilalţi ofiţeri genovezi.

Alvisio Diedo rămase să-şi rumege singur supărarea. „Genovezi ticăloşi! V-aţi vândut Islamului! Şi mai aveţi îndrăzneala să pretindeţi că sunteţi creştini!”

O barcă rapidă, cu baniera imperială bizantină la pupa, se alipi de bordul navei-amiral. Căpitanul Reynaud de Brienne se urcă pe punte şi se înfăţişă lui Diedo.

– Majestatea-sa împăratul doreşte să ştie de ce flota noastră nu atacă navele turceşti amerizate în golf?

Diedo îi repetă argumentele lui Cattaneo.

– Genovezii au trădat cauza Bizanţului, Messer de Brienne.

Francezul îl privi uluit.

– În acest caz, ce măsuri vă propuneţi să luaţi?

– Voi convoca un consiliu de război, spre a stabili o liniei de conduită comună veneţienilor şi genovezilor.

– Timpul acţionează împotriva noastră, Messer Diedo!

– Ştiu! Dar am mâinile legate! Dacă Majestatea-sa Imperială socoteşte că nu îmi fac datoria, sunt gata să predau comanda flotei.

– Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, se grăbi să răspundă de Brienne. Sunt convins că Majestatea-sa va ţine seamă de dificultăţile pe care le întâmpinaţi. Din nefericire, nu-i putem sili pe genovezi să fie loiali cauzei Bizanţului.

După plecarea căpitanului de Brienne, Alvisio Diedo îşi făcu un plan de acţiune. Va convoca în taină pe comandanţii şi pe proprietarii corăbiilor veneţiene, singurii pe care se putea bizui, şi împreună vor lua o hotărâre. Fiindcă o consfătuire pe bordul vasului-amiral, cu participarea exclusivă a căpitanilor veneţieni, ar fi dat de bănuit genovezilor, Diedo - cu încuviinţarea bailului Girolamo Minotto - invită douăsprezece notabilităţi veneţiene să ia parte la un consiliu restrâns în biserica Sf. Maria, al cărei preot era un unionist convins. Alvisio Diedo luă cel dintâi cuvântul:

– Instalarea turcilor în Cornul de Aur ne expune primejdiei de a fi prinşi între două focuri. Nu ne rămâne decât să atacăm primii, în primul rând, flota otomană din golf, apoi cea din Marea de Marmara. Din nenorocire, situaţia noastră este îngreunată de pasivitatea genovezilor. Va trebui să ne batem fără sprijinul lor.

– Singuri nu putem angaja operaţii ofensive împotriva otomanilor, opină căpitanul Luigi Morosini. Ţinând seamă de inferioritatea noastră numerică, nu ne rămâne decât să executăm un atac nocturn prin surprindere asupra flotei turceşti din Cornul de Aur, cu sprijinul trupelor terestre şi al artileriei bizantine. Bailul Girolamo Minotto se opuse acestei soluţii:

– Apărătorii zidurilor sunt atât de puţini, încât pierderea câtorva sute de soldaţi în operaţia navală propusă de dumneata, Messer Morosini, ar avea urmări foarte grave pentru Constantinopole. Trebuie să ne bizuim numai pe propriile noastre forţe.

Atunci se ridică Messer Giacomo Coco, un temerar veneţian, care izbutise să aducă o mare încărcătură de grâne din Trapezunt, trecându-şi nevătămat nava pe sub focul bateriilor turceşti de pe fortăreaţa Boghaz-Kesen.

– O bătălie angajată de toate forţele noastre navale ar implica, în cazul unui eşec, riscul anihilării lor totale. Propun un atac nocturn prin surpriză, executat de un număr restrâns de nave.

Veneţienii se foiră pe scaunele lor, vizibil interesaţi de ideea lui Coco. Aşteptau amănunte.

– Vom constitui o flotilă alcătuită din şase nave, îşi dezvoltă Coco formula. Două fustae încărcate cu materiale explozive, protejate de patru nave de luptă, se vor strecura printre navele turceşti, la adăpostul întunericului, şi le vor incendia. Dacă flotila va fi detectată mai înainte ca fustae-le să-şi fi îndeplinit misiunea, navele de luptă vor crea o diversiune, spre a permite fustae-lor să pătrundă pe o cale ocolită în flancul flotei otomane. Cu alte cuvinte, o acţiune de comando amănunţit organizată. Dar ca să avem sorţi de izbândă, pregătirile trebuie făcute în cel mai adânc secret. Fiindcă numai nave veneţiene vor executa atacul, veneţienii vor fi singurii care vor şti de existenţa acestei operaţii. Planul lui Coco le surâse.

– Votez pentru adoptarea lui fără rezerve! declară cu gravitate Alvisio Diedo.

Şi ceilalţi veneţieni îşi dădură acordul. Bailul făcu o rezervă:

– Consider că în prealabil avem obligaţia să-l informăm pe împărat şi pe amiralul Notaras asupra intenţiilor noastre.

– Romeii sunt uşuratici şi comit indiscreţii, zise Alvisio Diedo.

Căpitanul Coco schiţă un gest de nerăbdare.

– Informările vor cere timp. Mă fac obligat ca în noaptea aceasta să declanşez atacul.

– Nu putem trece peste împărat, susţinu Minotto.

– În acest caz, mă spăl pe mâini ca Pilat din Pont! rosti enervat Alvisio Diedo.

Bailul veneţian zâmbi cu îngăduinţă.

– Te înţeleg, Messer Diedo. Dar să nu uităm că aici, la Constantinopole, romeii sunt la ei acasă, pe când noi avem doar calitatea de aliaţi.

– Genovezii din Galata nu îţi împărtăşesc scrupulele, Messer Minotto! grăi Diedo cu reproş.

– Eu înţeleg să respect suveranitatea ţării care ne adăposteşte, stărui bailul.

Alvisio Diedo ridică din umeri.

– Îţi asumi o mare responsabilitate, Messer Minotto.

– Îmi fac datoria, Messer Diedo. Chiar în momentul acesta plec la împărat...

– O clipă! interveni căpitanul Coco. Cred că mă autorizezi să încep pregătirile! Nu-mi închipui că împăratul se va împotrivi proiectului meu.

– Sunt sigur că n-are să se împotrivească. Treceţi la lucru, Messer Coco.

O jumătate de oră mai târziu, Girolamo Minotto se înfăţişă la palatul imperial şi ceru să fie primit de basileu. Ofiţerul de serviciu îl informă că basileul plecase să inspecteze sectorul porţii Sf. Roman, unde turcii declanşaseră un puternic atac. În drum spre poarta Sf. Roman, Minotto se încrucişă cu marele amiral Notaras, care venea în galop dintr-acolo. Îi făcu semn să se oprească. Notaras îşi struni calul.

– Unde alergi, Ilustrissime?