– După un detaşament de rezervă pe care să-l trimit pe ziduri. Turcii ne-au încolţit rău, Kir Minotto. Ai ceva să-mi spui?

Bailul îi comunică hotărârea luată de căpeteniile veneţiene. Notaras îşi dădu numaidecât asentimentul.

– Sunt gata să vă sprijin cu toate resursele mele, Kir Minotto!

– Atunci mă duc să raportez şi împăratului hotărârea noastră, spuse bailul.

– Foarte bine! îl găseşti pe fortificaţiile din preajma râului Lycus. Acum iartă-mă! Sunt foarte grăbit!

Salută, îşi cravaşa calul şi se avântă în galop în josul străzii. Pe Notaras îl enerva excesul de zel al veneţienilor. Îl ura pe Alvisio Diedo fiindcă fusese numit în locul său comandant al forţelor navale creştine reunite din Cornul de Aur. Titlul său de mare amiral rămăsese gol de orice conţinut. Îl ura şi pe basileu, care trecuse în posturi secundare pe mai toţi vechii demnitari, înconjurându-se în schimb de tot felul de venetici. Nu putea uita vorbele senatorului

Kalamides, care-i dezvăluise intenţiile sultanului de a încredinţa coroana imperială bizantină - după înlăturarea lui Constantinos Paleólogos - unui înalt personaj din Bizanţ şi că, printre candidaţi, un loc de frunte îl ocupa Lucas Notaras. Dacă el, Notaras, l-ar informa pe sultan asupra atacului pregătit de venetieni, ar da dovadă de o lealitate fată de Sublima Poartă care ar fi desigur apreciată. Dar un asemenea gest ar echivala cu o crimă de înaltă trădare. Ezită un timp, apoi îşi încălcă teama. Ridică mâna şi făcu semn unui soldat din garda sa personală să se apropie.

– Aleargă la senatorul Kalamides! Să vină imediat la cartierul meu general! Să nu te întorci fără el! Ai înţeles?

Soldatul salută şi se topi pe una din străzile adiacente. Trezit din somn, Kalamides se îmbrăcă la repezeală şi porni spre marele amiral. Notaras îl primi în cabinetul său şi îl puse la curent cu iniţiativa veneţienilor.

Senatorului nu-i scăpă tulburarea din glasul lui Notaras. „Nu eşti încă deprins să trădezi, amiralule! reflectă Kalamides sardonic. Dar ai să te înveţi şi cu asta! Începutul e greu!” Pentru a-l pune pe Notaras în situaţia de a-şi asuma iniţiativa trădării, îi vorbi cu prefăcută naivitate:

– Informaţia este foarte preţioasă, Clarissime! Crezi că e cazul s-o valorificăm informându-l pe sultan?

Marele amiral îşi dădu seama unde voia Kalamides să ajungă. Trecu Rubiconul.

– Da! Informează-l fără întârziere!

Înainte de a pleca, senatorul îi făcu o recomandare:

– Nu precupeţi nici un efort spre a întârzia atacul cu douăzeci şi patru de ore! Trebuie să dăm timp omului meu de legătură să treacă în tabăra turcească.

Kalamides părăsi încântat cartierul general. Marele amiral se compromisese definitiv. Dacă prin absurd acţiunea lor comună ar eşua, Notaras nu se va putea apăra atribuind complicelui său întreaga vină. „Acum suntem iarăşi indisolubil legaţi, Lucas Notaras. Va fi cazul să iei din nou în consideraţie căsătoria fiicei mele cu feciorul tău mai mare! reflectă triumfător. Te fac împărat, ca să o faci şi tu pe Irina împărăteasă!”

Ajuns la locuinţa sa, chemă pe Kaligas. Agentul lui Yakub-Paşa răspunse prompt la apel. Kaligas se schimbase mult. Se uscase, cearcăne negre îi subliniau ochii, mâinile îi erau agitate de un uşor tremur nervos. Dispariţia lui Leone Storlato în explozia de la Arsenal îl afectase nespus. Dacă omul acesta, pe care el, Kaligas, îl socotise invulnerabil, îşi încheiase cariera de spion în chip atât de tragic, ce încredere mai putea avea în propria-i stea?

Ascultă cu luare-aminte mesajul verbal furnizat de Kalamides şi făgădui că-l va transmite la destinaţie. Încercarea lui de a trece în cartierul Galata îndată ce se lumină de ziuă se încheie cu un fiasco: în ciuda cadourilor împărţite în stânga şi în dreapta, la oameni care până atunci îl serviseră, nu izbuti să obţină un bilet de liberă trece. Abia după miezul nopţii traversă clandestin Cornul de Aur, folosindu-se de un barcagiu care-l dijmui de o mare sumă de bani. După ce debarcă într-un loc nepăzit de sub zidurile Galatei, se strecură spre port, străduindu-se să evite patrulele militare genoveze. Noaptea fără lună părea să-i slujească interesele. Zdrenţe de ceaţă pluteau prin aer ascunzându-l vederii. Spre a nu face zgomot, Kaligas îşi pusese nişte încălţări suple, din piele de gazelă. Pe când ocolea tiptil ghereta unei santinele, o mână grea îi căzu pe umăr, împietrindu-l.

– Ce cauţi aici în toiul nopţii? auzi un glas dogit. Kaligas se văzu înconjurat de patru inşi înveşmântaţi în zale, care duhneau a alcool.

– Hai la post!

Înşfăcat, îmbrâncit, înghiontit, ajunse în faţa unei clădiri pătrate. Se deschise o uşă şi se pomeni împins fără menajamente într-o încăpere în care se aflau câţiva militari. Kaligas îşi spuse că nu trebuia să se alarmeze: în Galata avea prieteni sus-puşi, capabili să-l scoată din încurcătură. Cunoştea şi pe Messer Angelo Patti, comandantul portului.

Un bărbos cu o eşarfă neagră legată peste ochiul stâng îl privi bănuitor. Şeful patrulei raportă împrejurările în care îl capturase pe Kaligas. Acesta rosti înfipt:

– Vreau să vorbesc cu Messer Patti! Messer Patti va răspunde pentru mine!

Bărbosul se scobi cu degetul mic între dinţi, apoi scuipă o bucăţică de carne.

– Messer Patti nu este acum de serviciu. Până una-alta spune-mi mie ce-ai căutat noaptea în port!

Bărbosul, pe nume Aloisio Colombo, era subalternul lui Patti, căruia îi jinduia de multă vreme locul. Poate că acum i se oferea prilejul de a-l prinde pe picior greşit.

– Nu vrei să vorbeşti? Ai?

Se apropie de Kaligas şi, cu dosul palmei înmănuşate, îl plesni peste faţă, sfâşiindu-i buza...

Maurizio Lomellino, podesta-ul Galatei, fu trezit în miez de noapte de un slujitor care-i anunţă vizita căpitanului Aloisio Colombo.

– La ora asta? se strâmbă podesta-ul, îndreptându-şi scufia lăsată pe frunte.

Coborî din pat, morfolindu-şi indispus limba cleioasă, apoi îşi trase pe mâneci halatul de lână.

– Să mă aştepte în camera de lucru!

Îşi înnodă anevoie cordonul. Nu-i plăcea să fie tulburat noaptea, când somnul e mai dulce. Ştia însă că Aloisio Colombo nu l-ar fi trezit dacă n-ar fi avut motive temeinice. Când intră în camera de lucru, îl găsi pe căpitan stând în picioare lângă masă. Lumânările din sfeşnice erau aprinse. Eşarfa neagră care acoperea ochiul lui Colombo dădea chipului său o înfăţişare fioroasă.

– Ce