Colombo îi istorisi modul în care îl capturase pe Kaligas.

– Omul ăsta mi-a dat de bănuit, aşa că l-am pritocit bine. Până la urmă şi-a descărcat sacul.

Repetă cuvânt cu cuvânt mesajul încredinţat de Kalamides agentului său.

– Eşti sigur că acest Kaligas nu fabulează?

– Oamenii care încap pe mâna mea spun numai adevărul, Messer.

Podesta-ul îşi scoase scufia şi începu să se scarpine în creştet. Cugetă câteva momente, apoi începu să vorbească rar, cu lungi pauze, ca şi când cuvintele ar fi urmat şirul unui foarte laborios proces mintal:

– Hm, cazul ăsta ar putea să fie pentru noi mană cerească! Relaţiile noastre cu sultanul sunt prieteneşti... Dacă am îngădui lui Kaligas să ajungă la Yakub-Paşa, ne-am manifesta încă o dată bunăvoinţa noastră faţă de Sublima Poartă... De ce nu ne-am atribui întreg meritul, încunoştinţându-l direct pe sultan asupra pregătirilor lui Alvisio Diedo?... Recunoscător pentru serviciul pe care i l-am făcut, ne va atribui pieţele de desfacere rezervate până acum veneţienilor!

Căpitanul Colombo zâmbi fin.

– Patti, comandantul meu, nu mă va ierta fiindcă i-am stricat târgul.

Podesta-ul râse înveselit.

– Aha, Patti e amestecat în treaba asta? Fii fără grijă! Recompensa are să fie a dumitale!

Lomellino se aşeză la masă şi îşi trecu mâinile peste faţă.

– Anzolo Zaccaria este un om întreprinzător, nu-i aşa, Colombo?

– Ştie să se descurce, Messer.

– Vezi să iasă neobservat din Galata! Zaccaria va purta mesajul meu verbal către sultan. Oficial nu ştiu nimic!... Şi încă ceva! Mâine de dimineaţă să te înfăţişezi trezorierului meu. Îţi va număra în palmă treizeci de ducaţi de aur. Comunitatea noastră, dragul meu Colombo, ştie să-şi răsplătească slujitorii!

* * *

Uluitorul succes al transportării navelor otomane din Bosfor în Cornul de Aur îl făcuse pe sultan să tragă o învăţătură: dacă vrei să obţii superioritatea asupra adversarului, loveşte-l acolo unde se aşteaptă mai puţin!

Fiindcă era târziu şi bucuria nu-l lăsa să doarmă, îl invitase pe marele vizir la o partidă de şah. Făcuseră primele mişcări în cea mai adâncă tăcere. Deşi păreau atenţi la joc, partenerii îşi prefirau gândurile.

„Bine că nu m-am lăsat antrenat de entuziasmul lui Zaganos! reflectă sultanul. Dacă aş fi ordonat un atac combinat al celor două flote - din Cornul de Aur şi din Marea de Marmara - împotriva navelor creştine, aşa cum m-a sfătuit Zaganos, aş fi riscat fie să pierd bătălia, fie să obţin un rezultat nedecis. Şi într-un caz şi într-altul, moralul trupelor mele s-ar fi surpat. Pe când aşa, îi ţin pe toţi în expectativa unei victorii răsunătoare. Trebuie să recunosc un trist adevăr: turcii mei nu sunt buni marinari!” Sultanul se concentră iarăşi asupra jocului.

– Gardă! rosti, atacând, cu caii legaţi, regina adversarului.

Marele vizir îşi sacrifică o tură spre a-şi salva regina, dar acest expedient îi compromise partida. După câteva mişcări, Mehmed îi dădu un imparabil „şah mat”. Marele vizir zâmbi cu supunere.

– Eşti prea tare pentru umilul tău rob, Prea Mărite Stăpâne!

Şi Mehmed surâse.

– Lasă falsa modestie la o parte, Khalil! Joci foarte bine. Numai că viclenia vulpii nu are sorţi de izbândă faţă de puterea leului!

Comparaţia nu plăcu marelui vizir, care îşi ascunse nemulţumirea. Mehmed îl privea în ochi, intuindu-i frământarea. În acest timp rostea mintal vorbe pe care le păstra în sufletul său: „Este de mirare că nu ai reuşit încă să mă cunoşti, Khalil! Nu-mi place pripeala! Nici cu tine nu mă grăbesc! Continuă să te bucuri de bogăţiile, de puterea, de femeile tale! Bucură-te din plin, atâta cât mai ai vreme! Căci soarele tău se apropie de asfinţit! Nu te voi doborî, Khalil, decât după ce voi cuceri Constantinopolele. Atunci prestigiul meu va fi atât de mare, încât prietenii tăi, clientela ta nu vor mai îndrăzni să-ţi ia apărarea. Se vor lepăda de tine aşa cum s-a lepădat Petru, sfântul ghiaurilor, de Hristos, profetul său!” Tirada lui mută se încheie printr-o frază rostită cu voce tare:

– Mai jucăm o partidă, Khalil?

– Cum ţi-e voia, Înălţimea-ta.

Marele vizir îşi orândui piesele de fildeş pe tabla cu pătrăţele albe şi negre. Şi el grăia pentru sine cuvinte neauzite de sultan: „Cu tine joc acum mai mult decât o partidă de şah. Existenţa mi-o joc! Eşti nerăbdător să-mi fii călău! Dar nu cutezi încă să mă ucizi! N-ai labele destul de puternice! Mă întreb uneori cine are să cadă mai întâi? Tu, sau eu? Aş putea să te otrăvesc. Ştiu că ai bucătari supravegheaţi zi şi noapte de icoglani care te slujesc cu credinţă. Uiţi însă că printre pajii aceştia se află şi unii pe care i-ai hrănit cu iluzii! Apoi le-ai dat cu piciorul! În acest chip le-ai rănit amorul propriu, le-ai sădit în suflet buruiana răzbunării! Aş putea să profit de nemulţumirile pe care le-ai semănat printre ofiţerii şi soldaţii tăi, dar mai ales printre dervişi! Tuturor le-ai batjocorit credinţa! Te-ai scufundat în desfrâu ca râmătoarele în mocirlă! Te beţiveşti cu princiarii tăi ostatici, corupi copilandri, nesocoteşti mustrările clerului sunit, păstrătorul adevăratelor învăţături ale Profetului! N-a sosit încă momentul să acţionez. Dar clipa răfuielilor nu va întârzia. Nenorocire ţie, Mehmed!”

Khalil deschise gura, dând drumul şiragului vorbelor:

– Prea înălţate Stăpâne, am primit în cursul dimineţii un raport al lui Daud-Paşa asupra instalării principelui Franco Acciaiuoli la cârma ducatului Athenei. Daud are numai cuvinte de laudă pentru energia şi înţelepciunea noului duce.

Mehmed era sigur că marele vizir se pregătea să-i servească o pilulă amară acoperită cu un strat de dulceaţă.

– Tânărul duce, continuă Khalil, rezolvă expeditiv treburile de stat. Nu lasă nimic important pe seama colaboratorilor. Şi pe judecători îi cenzurează, luându-le uneori locul. Este sever şi nu menajează pe nimeni. Nici pe ducesa Chiara, mătuşa lui, n-a menajat-o.

Sultanul se încruntă.

– Nu înţeleg. Ducesa Chiara a fost condamnată de tribunalul extraordinar care o judecă?

– Nu a mai fost timp, Înălţimea-ta. Gardienii au găsit-o pe ducesă spânzurată în propria-i celulă. Se pare că n-a mai putut rezista mustrărilor cugetului.

Khalil făcu o pauză, spre a studia viitoarea mişcare de pe tabla de şah, apoi adăugă cu nepăsare, ca şi când s-ar fi referit la un fapt divers:

– Soţul ei