morganatic s-a grăbit să răspândească vestea că ducesa ar fi fost asasinată din ordinul lui Franco Acciaiuoli. Versiunea lui a stârnit comentarii acide în capitalele apusene. Agenţi diplomatici ai Veneţiei pretind că noi am fi dat mână liberă tânărului duce spre a-şi suprima mătuşa.

Mehmed înţelese că „noi” era un eufemism şi că în realitate propria lui persoană era pusă în discuţie. Îi displăcu să apară faţă de suveranii Europei în postură de complice al lui Franco Acciaiuoli.

– Vorbe nesocotite, Khalil! rosti cu prefăcută indiferenţă. Invenţii răuvoitoare!

– Se poate, Mărite Doamne. Aş mai adăuga ceva. Bartolomeo Contarini, însoţit de fiul Chiarei Giorgi, a sosit la Adrianopole, spre a implora să i se facă dreptate.

Mehmed rămase câteva clipe descumpănit.

– Bartolomeo Contarini este un aventurier fără scrupule, încearcă să-l discrediteze pe Franco. Tot ce pot să spun este că Bartolomeo Contarini are mare tupeu de vreme ce vine să-mi ceară sprijinul.

– Are încredere în spiritul de dreptate al Înălţimii-tale.

Sultanul zâmbi, pregătindu-şi contralovitura.

– Nu ştiu dacă ai aflat ultima noutate, Khalil. Lui Yakub-Paşa i-a căzut în mână acum câteva zile o scrisoare prin care Contarini se oferea să pună cinci mii de mercenari italieni la dispoziţia împăratului Constantinos.

Khalil înregistră calm riposta dură a padişahului.

– Duplicitatea este apanajul ghiaurilor, Înălţimeata.

– Crezi că printre noi nu se găsesc duplicitari? Marele vizir ridică din umeri.

– Adevăraţii turci sunt curaţi la suflet. Ipocriţi sunt numai aceia care s-au lăsat contaminaţi de moravurile bizantine.

Replica părea inofensivă. Dar Mehmed înţelese aluzia.

– Voi analiza reclamaţia lui Bartolomeo Contarini, Khalil. Până atunci să-l trimiţi sub escortă la Brussa. Împreună cu fiul Chiarei Giorgi. Să li se dea găzduire în fortăreaţă.

– Cu alte cuvinte, regim de strictă izolare!

– Exact! Vreau să-l feresc pe Contarini de tentaţia de a face noi intrigi.

În adâncul sufletului Mehmed era iritat fiindcă favoritul său îl compromitea în faţa suveranilor Europei. Deodată îi reveni în minte o întâmplare nu prea îndepărtată. La o partidă de polo căzuse de pe cal. Năucit, rămăsese câteva clipe întins pe iarbă. Curtenii se agitau în jurul lui. Numai Franco stătea îngenuncheat şi plângea ca un copil. Când el, Mehmed, îşi revenise, prima imagine care-i apăruse în faţa ochilor fusese chipul drag al lui Franco, scăldat în lacrimi. „De ce plângi?” îl întrebase. „Dacă Înălţimea-voastră ar fi murit, aş fi murit şi eu!” replicase Franco. Amintirea aceasta îi risipi supărarea. În definitiv, cazul Chiarei Giorgi nu avea nici o importanţă. Toţi suveranii aveau pe conştiinţă crime. Da, da! îşi va apăra favoritul! Nu-l va lăsa pradă hienelor!

– Şah la rege! zise, mutând o tură.

Khalil se apără aşezând un nebun în calea turei. Scrisoarea lui Contarini ajunsă în posesia lui Yakub îi strica socotelile. Îl va săpuni pe şeful poliţiei fiindcă se lăsase depăşit de omul lui Zaganos. Mahmud-Paşa îi era devotat, dar inteligenţa nu-i egala zelul.

Şi gândurile lui Mehmed continuau să galopeze. „După ce voi încorpora Constantinopolele în imperiul meu şi voi lichida posesiunile bizantine din Moreea, voi cuceri Italia, iar pe Franco îl voi face guvernator general al întregii peninsule italice, transformată în raia. Iar după ce voi supune Europa, va renaşte sub domnia mea glorioasa «Pax Romana». Dar sub o nouă denumire: «Pax Otomana».”

Draperiile de la intrare fură date la o parte şi un paj îşi făcu intrarea prosternându-se.

– Zaganos-Paşa roagă pe Înălţimea-voastră să-l primească. Are să vă supună o comunicare urgentă.

Şi sultanul şi Khalil îşi ridicară privirile de pe tabla de şah. De la o vreme, marelui vizir i se încrâncena pielea numai când auzea numele lui Zaganos.

Bătăiosul vizir al armatei intră, plecând genunchiul în faţa lui Mehmed.

– Ce s-a întâmplat, Zaganos? îl întrebă padişahul.

– Un genovez, pe nume Zaccaria, a sosit în clipa aceasta din Galata, aducând o informaţie importantă! Foarte importantă!

* * *

Giacomo Coco îmbrăţişă cu privirile calota de catifea neagră a cerului încrustat cu scăpărări de stele. Apele negre, uşor fosforescente, ale Cornului de Aur păreau să fie o replică a văzduhului. Mai erau două ceasuri până ce zorile aveau să mijească la orizont. Acum era timpul potrivit pentru atac. Grupul de nave destinate să pornească în expediţia nocturnă aştepta semnalul de plecare.

Căpitanul Coco încercă să scruteze întunericul care învăluia Marea de Marmara. Îndeobşte, la ora aceasta porneau să se reverse dintr-acolo pânze sidefii de ceaţă. Ceaţa ar fi fost binevenită, căci ar fi ocrotit corăbiile creştine, ascunzându-le vederii observatorilor turci de pe navele din Cornul de Aur ori de pe înălţimile Perei. Coco încerca să-şi strunească nerăbdarea. În ajunul unei bătălii ostaşul trebuie să-şi păstreze capul limpede şi nervii domoliţi.

Aşteptarea încordată a lui Coco îşi găsi recompensa. La gura golfului apăruse peretele alburiu al unui banc de ceaţă. În curând primele zdrenţe de negură împresurară greementul corăbiilor creştine. La un semn al căpitanului, un marinar din preajma sa îşi duse mâinile la gură şi scoase la intervale regulate cinci ţipete de bufniţă perfect imitate. Ancorele care muşcaseră până atunci nisipul din străfundurile apelor prinseră să se ridice fără zgomot. Apoi navele se puseră în mişcare.

Erau şase la număr. Primele două, corăbii pântecoase blindate cu scuturi - asemenea străvechilor drakkare ale vikingilor - precum şi cu saltele uriaşe, menite să atenueze şocul ghiulelelor, părăsiră pe nesimţite portul Galatei. Pe urmele lor ieşiră două galere cu câte cincizeci şi unu de rame, comandate de Gabriele Trevisan şi de Zaccaria Grioni, deschizând drumul la trei fustae ce remorcau ambarcaţii încărcate cu materiale inflamabile. Fustae-le erau comandate de Giacomo Coco, de Girolamo Morosini şi de Silvestro Trevisan.

Când flotila ieşi din port, echipajele încercară o primă surpriză. O flacără uriaşă se ridică pe unul din turnurile dinspre mare ale Galatei, iar după ce lumină câteva clipe cerul, se stinse.

– Să fie cumva un semnal al genovezilor? exclamă îngrijorat tuciuriul Antonio din Corfu, secundul lui Coco.

Căpitanul Coco înjură printre dinţi:

– Aş pune rămăşag că ne-au vândut turcilor! Dar cum dracu au aflat?

Flotila creştină străbătea în tăcere apele negre ale golfului, apropiindu-se de vasele turceşti. Căpitanul Coco încercă să străpungă cu privirile perdelele cernite ale nopţii. Vârfurile catargelor navei sale, care până atunci se străduiseră parcă să desţelenească stelele, se pierdură în