– Bine că se lasă negura!

– Iată şi vasele turceşti! îl preveni secundul, arătând cu mâna siluetele negre ale unor corăbii grupate în golfuleţul Mandrachion din fundul Cornului de Aur.

– Doamne-ajută! zise în şoaptă Coco.

Cele două nave blindate - avangarda flotilei creştine - înaintau cu încetineală, căci erau greoaie şi anevoie de manevrat.

Deodată zeci de tunuri prinseră să reverse avalanşe de ghiulele asupra vaselor veneţiene.

– Trădare! zbieră Coco, uitându-se la gheizerele de apă ce se ridicau în jurul corăbiilor.

– Am ratat-o! strigă Antonio. Ce facem? Ne întoarcem la bază?

– Nu! urlă Coco. Mergem înainte! Mereu înainte!

– Ne sinucidem, Messer Coco! îl avertiză secundul. -- Înainte! repetă îndârjit căpitanul.

Corăbiile blindate din capul coloanei îşi încetiniră mersul şi se dădură la o parte, spre a deschide drum galerelor şi fustae-lor. Apoi, spre furia lui Coco, făcură un larg ocol, spre a se înapoia în port.

– Înainte, Messer Antonio! răcni Giacomo Coco. Dacă celelalte vase ale noastre dau înapoi, noi ne continuăm drumul!

Şi galerele se opriră.

– Atacăm fără să fim acoperiţi? întrebă perplex secundul.

– Înainte, Messer Antonio! Înainte! Atacăm singuri! Fustae lui trecu printre galerele creştine imobilizate din cauza bombardamentului turcesc.

– Aprindeţi materialele inflamabile! ordonă Coco. Cu mâinile sprijinite de parapetul dunetei, se uita la corăbiile otomane de care îl despărţeau mai puţin de cincizeci de metri. De pe ambarcaţiile cu materiale inflamabile se ridicară brusc vâlvătăi uriaşe, luminând şi marea şi cerul, şi navele creştine, şi vasele turceşti.

– Peste câteva clipe intrăm în mijlocul flotei otomane, ca lupul în stână! strigă surescitat Giacomo Coco.

Distanţa dintre fustae şi primele corăbii turceşti se micşora vizibil.

– Chiar dacă ne e scris să murim, ne vom vinde scump pielea! exclamă exaltat căpitanul.

O ghiulea căzu asupra pupei înalte, rănindu-l pe secund, dar fără să producă stricăciuni părţilor vii ale navei.

– Înainte! strigă Coco prin portavoce marinarilor săi. Încă puţin şi dăm foc corăbiilor turceşti!

A doua ghiulea căzu însă în plin, desfundând vasul. Apa năvăli peste vâslaşi. Alt proiectil trecu vâjâind pe deasupra dunetei, smulgând braţul stâng al căpitanului. Cramponat cu mâna dreaptă de parapet, Coco urla zănatic:

– Înainte! înainte! Suntem aproape de ţintă!

Din ciotul braţului stâng venele secţionate împroşcau sânge, maculându-i zalele.

Turcii îşi concentraseră tirul asupra fustae-i lui Coco, spre a o scufunda mai înainte ca aceasta să pătrundă în mijlocul vaselor otomane. Alte ghiulele îi spintecară părţile vii. În mai puţin de un minut fustae fu înghiţită de valuri laolaltă cu cea mai mare parte din echipaj. Câţiva marinari izbutiră să se salveze din naufragiu, înotând până la mal. Dar acolo fură capturaţi de turci.

Tunurile otomane îşi îndreptară tirul asupra celorlalte nave creştine. Galera comandată de Gabriele Trevisan, lovită sub linia de plutire, începu să ia apă. Marinarii se străduiră să astupe spărtura cu tot ce găsiră la îndemână. Trevisan îndreptă prova navei spre baza de plecare.

Deruta creştinilor spori înflăcărarea osmanlâilor, care trecură la contraatac cu toate cele optzeci de nave ale lor. Galerele veneţiene, urmate de fustae-le rămase intacte, scăpară cu fuga. Corăbiile blindate din avangardă fură surprinse de galerele turceşti, care le înconjurară. Marinarii osmanlâi se avântară la abordaj sub comanda personală a lui Hamza-Paşa. Marinarii creştini de pe navele împresurate îşi dovediră şi de data aceasta priceperea şi vitejia. După o luptă care dură până în zori, izbutiră să se degajeze şi să se retragă în portul Galatei.

Pe drumul de întoarcere, galera lui Trevisan se scufundă. Căpitanul şi o parte din marinarii săi izbutiră să ajungă înot la fustae-le creştine.

Expediţia imaginată de Giacomo Coco se încheiase cu un fiasco. Creştinii pierduseră numai două nave şi un număr relativ mic de oameni. Dar consecinţele acestui insucces erau grave. Dovediseră că turcii nu mai puteau fi scoşi din Cornul de Aur, ceea ce era esenţialul.

Cardinalul Bessarion îşi împreună mâinile subţiri, străbătute de vine albăstrui, aparente, apoi îşi sprijini coatele de tăblia mesei de stejar lustruit.

– Monseniore, sunteţi singurul om care aţi putea salva Constantinopolele!

Lumina aurie a lumânărilor aprinse aşternea o tentă gălbuie pe obrazu-i translucid ca ceara. Cardinalul avea chipul ascetic, trăsăturile accentuate, expresia hieratică.

– Suveranul Pontif mi-a încredinţat sarcina de a vă adresa un suprem apel în numele Bisericii Creştine ameninţate de Islamul agresiv. Gloriosul vostru părinte, Jean-fără-Frică, duce de Bourgogne, a ridicat flamura cruciaţilor şi s-a războit la Nicopole cu Baiazid Antihrist. Pentru Biserică şi pentru dreapta credinţă creştină a suferit canonul captivităţii! Ţie, fiul său, îţi revine misiunea de a-i continua lupta!

Ducele Philippe de Bourgogne, supranumit „cel Bun”, îşi încleştă mâinile pe braţele jilţului. Suferinţele constantinopolitanilor, descrise pregnant de cardinal, îl impresionaseră profund. Ochii-i negri adânciţi în orbite aveau scăpărări de oţel, buzele-i cărnoase se strângeau spasmodic, nările-i largi fremătau, exteriorizându-i tulburarea. Colanul „Lânii de Aur” sclipea pe catifeaua neagră a tunicii lui brodate cu fir.

– Credeţi, Eminenţă, că nu îmi cunosc datoria de principe creştin? Sunt convins că pasivitatea noastră, a căpeteniilor de state din Apusul Europei, încurajează tendinţele de cotropire ale osmanlâilor. N-aş fi aşteptat îndemnurile Sfântului Părinte spre a porni cu război împotriva păgânului Mehmed al II-lea dacă n-aş fi fost redus la neputinţă de o mână de rebeli care-mi sfidează autoritatea. Oraşul Gand a ridicat steagul revoltei, Eminenţă! Sunt silit să mă bat cu propriii mei supuşi. Dacă nu voi stinge repede răzmeriţa din Gand, incendiul rebeliunii se va întinde şi în celelalte colţuri ale ţărilor mele. Poate că autorităţile din Gand au abuzat de puterile lor. Locuitorii oraşului ar fi trebuit să mi se plângă, nu să-mi masacreze soldaţii. Dumnezeu mi-e martor, Eminenţă! Am făcut tot ce am putut spre a pacifica spiritele. Dar bunătatea mea a fost socotită slăbiciune. Atunci am reacţionat cu brutalitate, căci şi răbdarea mea are limite!

Bessarion îşi făcu rezerve mintale asupra virtuţilor creştineşti profesate cu atâta convingere de interlocutorul său. Drepturile omului, atât de frumoase în teorie, erau rareori aplicate şi respectate de suverani.

– Însuşi fiul meu Corneille a fost ucis în luptele cu răsculaţii! rosti cu durere în glas ducele.

„Un bastard mai puţin! Dumnezeu să-l ierte!” cugetă Bessarion, care nu se putea elibera de unele prejudecăţi. Majordomul apăru în prag.

– Alteţă, episcopul Jean Germain de Chalon roagă să