– Să intre! zise ducele. Apoi se întoarse spre cardinal: Veţi avea acum prilejul să constataţi că nu am încetat o clipă eforturile pentru a pune temeiul unei cruciade. Episcopul de Chalon se înapoiază de la Paris, unde a încercat să-l convingă pe regele Charles al VII-lea de necesitatea participării sale la o coaliţie antiotomană. Acum veţi afla, odată cu mine, răspunsul suveranului Franţei.

Peste câteva clipe episcopul îşi făcu apariţia. Era mărunt, uscat ca o mumie şi cu faţa acoperită de o reţea de riduri fine. După ce schimbară complimentele uzuale, ducele îl pofti să ia loc.

– Ce veşti îmi aduceţi, Monseniore?

Episcopul ridică încet braţele, într-un gest plin de dezolare.

– Alteţă, în ciuda încercărilor mele, n-am reuşit să obţin din partea regelui Charles decât foarte vagi promisiuni. Trebuie să declar cu tristeţe că am eşuat pe toată linia.

Zâmbind cu amărăciune, ducele se adresă cardinalului:

– După cum vedeţi, sunt primul principe suveran care se agită pentru Bizanţ. Ştiţi poate că păstrez relaţii strânse cu creştinii din Palestina. Am contribuit cu sume mari la întreţinerea Locurilor Sfinte. Am construit pe cheltuiala mea o biserică la Bethleem şi un ospiciu pentru pelerini la Ramlah. Am trimis pe Guillebert de Lannoy în Polonia, Prusia, Ungaria, Rusia, Valahia şi Moldova, spre a trata încheierea unei alianţe creştine anti-islamice. Din ordinul meu, Bertrandon de la Broquiere a cutreierat Imperiul Otoman spre a culege informaţii asupra puterii militare a osmanlâilor. Prin intermediul lui am luat contact cu basileul Constantinos, căruia i-am făgăduit sprijinul... Iată că evenimente străine de voinţa mea mă împiedică să dau urmare acestei făgăduieli. Cardinalul Bessarion suspină.

– Inima mea este îndoliată, Alteţă.

– Trebuie să subliniez, Eminenţă, că eforturile mele nu s-au redus la tratative diplomatice şi la încurajări platonice. Corăbii burgunde, comandate de Walerand de Wavrin, au pătruns până în Marea Neagră, ducând bani şi materiale de război creştinilor. Din ordinul meu, Geoffroy de Toisy, cu galerele sale, a despresurat Rhodosul, izgonind flota turcească. Cât priveşte Constantinopolele, agenţii mei m-au informat demult asupra intenţiilor lui Mehmed. Am început atunci să mă pregătesc pentru bătălia pe care o socoteam inevitabilă. Gandul mi-a răsturnat însă toate planurile. Acest război civil mi-a golit tezaurul.

– Situaţia este într-adevăr complicată! conveni Bessarion.

Majordomul anunţă că cina este servită.

– Să trecem la masă! îi pofti ducele pe cei doi clerici. Vă rog să iertaţi frugalitatea cinei, dar ţările mele se află în plin război.

Când se instalară la masa lungă din sala de mâncare, ducele se uită cu tristeţe la pereţii de piatră dezgoliţi de orice podoabe. Numai necesităţile militare îl siliseră să-şi instaleze cartierul general în acest castel cu înfăţişare severă, de temniţă. Resimţea lipsa confortului şi a luxului din palatele lui. Slujitorii aduseseră vinurile şi primele feluri de bucate.

Philippe de Bourgogne se uită cu îngrijorare la ferestrele acoperite de draperiile nopţii.

– Vă supără ceva, Alteţă? întrebă cu solicitudine episcopul de Chalon.

– În seara aceasta ducesa trebuia să sosească de la Bruges. Mă nelinişteşte întârzierea ei. Drumurile sunt nesigure.

Ducele abia dacă se atinse de vânatul pregătit cu rafinament, de vinurile excelente. În schimb, înalţii prelaţi onorară cum se cuvine cina.

Un ofiţer intră, se plecă la urechea ducelui şi îi raporta ceva în şoaptă. Chipul acestuia se alteră. Un muşchi al obrazului începu să-i tremure. După ce ofiţerul termină ce avea de spus, Philippe de Bourgogne îşi şterse cu batista fruntea transpirată, apoi se adresă invitaţilor săi:

– Am trecut printr-o mare emoţie! Soţia mea, ducesa Isabelle, a fost victima unei tentative de răpire. Trăsura ei, atacată de un numeros grup de membri ai confreriei rebele „Verte-Tente”, a putut fi despresurată datorită eroismului escortei militare. Acum se află în drum spre castel. Vă rog să mă iertaţi, dar am să ies în întâmpinarea ducesei. Continuaţi cina fără mine. Poate că vom lua împreună desertul. Sper să mă înapoiez până atunci.

Philippe de Bourgogne părăsi grăbit sala de mâncare, urmărit de privirile ecleziaştilor, care se ridicaseră din jilţuri. Cardinalul Bessarion suspină cu amărăciune:

– S-ar spune că toate forţele răului s-au coalizat împotriva Bizanţului spre a-l condamna la pieire!

* * *

Deşi luna lui aprilie era pe sfârşite, vremea nu se arăta deloc milostivă cu mult încercata populaţie a Constantinopolelui. Dinspre munţii îndepărtaţi ai Armeniei se porniseră nişte vânturi reci, turbate, care risipeau norii, stârneau talazuri înspumate pe Marea de Marmara, ridicau trâmbe de praf, şuierau prin poduri, culcau la pământ iarba firavă, smulgeau crengile copacilor, despuiau de flori tufele de liliac.

Pe culmile cortului imperial otoman, vast cât un palat, flamurile de mătase de zbuciumau, făcând să vibreze stâlpii susţinători. În faţa draperiilor de la intrare, ermetic închise, se plimbau, asigurând paza, ostaşi înveşmântaţi în zale şi cu chivăre strălucitoare ca argintul.

Apoi vânturile năprasnice căzură brusc. Deasupra Constantinopolelui se oploşi o căldură umedă, moleşitoare, neobişnuită pentru un început de mai. În aer pluteau tot felul de miasme mefitice. Duhoarea gunoaielor intrate în putrefacţie, fumul greu şi înecăcios răspândit de incendii, un miros dulceag, dezgustător, de cadavru, la care se adăugau exalări de urină încinsă şi de fecale, se lipeau de nări, îmbâcseau hainele, se aciuiau prin case, pătrundeau în biserici, pluteau pe străzi şi prin grădini, prevestind parcă un sfârşit de lume.

Nimeni nu se mai preocupa de curăţenia oraşului. Bărbaţii valizi care răspunseseră la apelurile disperate ale basileului făceau de veghe pe fortificaţii. Alţii, tot atât de zdraveni, se furişau ca guzganii prin locuri tainice, spre a nu da ochii cu patrulele de jandarmi şi cu ofiţerii recrutori. Speculanţii, oricând amatori să se îmbogăţească de pe urma mizeriei şi a lipsurilor celor mulţi, îşi frecau mâinile, încântaţi de criza alimentară crescândă. Proviziile dispăruseră pe nesimţite de pe piaţă. Preţurile înregistrau salturi ameţitoare. În faţa brutăriilor, a măcelăriilor, cozile se lungeau şi se îngroşau zilnic. Oamenii se învrăjbeau din orice nimicuri. Foametea deschidea perspective înspăimântătoare. Jafurile, crimele, violurile se înmulţiseră. Bolnavii erau evacuaţi din spitale spre a se face loc răniţilor aduşi de pe ziduri. Autorităţile poliţieneşti reduse la minimum - căci cea mai mare parte din efective întăreau trupele de apărare de pe fortificaţii - nu mai erau capabile să facă faţă valului de