infracţiuni. În această ambianţă sumbră se răsturnase ierarhia valorilor. Speculanţii şi furnizorii de bunuri alimentare deveniseră cele mai importante personaje. Succesele militare ale osmanlâilor, oricât de mărunte, luau proporţii de catastrofă în imaginaţia constantinopolitanilor, creând o atmosferă de panică. Domnea un general simţământ de nesiguranţă în ziua de mâine.

Înspăimântaţi de spectrul foametei, mulţi luptători fugeau de pe ziduri, spre a procura hrană celor de acasă. Dezertările deveniseră atât de alarmante, încât împăratul - spre a preveni o revoltă a trupelor - hotărî să îngăduie oamenilor de pe fortificaţii să se bucure de scurte învoiri prin rotaţie. Beneficiau cu precădere de această măsură familiştii cu mulţi copii. Învoiţii aveau însă obligaţia să se înapoieze pe ziduri de îndată ce trompetele ar suna alarma.

În ciuda acestor măsuri, dezertările se înmulţiseră. Se constituiseră patrule care circulau pe străzi în căutarea fugarilor. Podesia-ul Galatei nu admisese ca genovezii de sub jurisdicţia lui să fie arestaţi de romei. Cu aprobarea împăratului Constantinos, fuseseră alcătuite patrule genoveze care urmăreau numai pe dezertorii genovezi. De cele mai multe ori acestea închideau ochii, făcându-i scăpaţi pe conaţionalii căzuţi în greşeală. Bailul Giacomo Minotto pretinsese acelaşi privilegiu pentru veneţienii săi. Basileul se înclinase, acordându-le aceleaşi drepturi ca şi genovezilor.

Relaţiile dintre genovezi şi veneţieni, deja încordate, se înrăutăţiseră şi mai mult după eşuarea tentativei căpitanului Coco. Veneţienii atribuiau înfrângerea lor trădării genovezilor, iar aceştia le luau în derâdere nepriceperea în domeniul militar. Conflictele şi încăierările între resortisanţii celor două republici italieneşti se înmulţeau îngrijorător.

Un incident aparent fără importanţă avea să provoace un conflict cu urmări grave. Pe o stradă lăturalnică din apropierea Blachernelor se afla o tavernă unde soldaţii nefamilişti învoiţi îşi petreceau cu predilecţie timpul liber. Se adunau acolo de-a valma şi romei, şi veneţieni, şi catalani, şi români, şi genovezi. Într-o seară îşi făcu apariţia în local o patrulă genoveză, comandată de un ofiţer, care căuta de câteva zile doi sergenţi genovezi dezertori. Potrivit uzanţelor, comandantul patrulei avea dreptul să identifice pe oricine, dar nu putea aresta decât pe conaţionalii săi. După ce examină actele câtorva soldaţi, ofiţerul se opri la o masă unde un uriaş între două vârste, îmbrăcat într-o cămaşă de zale, contempla cu ochi tulburi cana cu vin din faţa sa.

– Actele! ceru comandantul patrulei, întinzând mâna.

Şi îmbrăcămintea lui şi vorbirea îi trădau apartenenţa genoveză. Uriaşul cu ochi tulburi ridică privirile, neînţelegând despre ce e vorba.

– Hei, n-auzi? Actele! repetă răstit comandantul patrulei.

Uriaşul îi scuipă în palma întinsă.

– Marş d-aici, genovez puturos! Să-i ceri actele lui tac-tu!

Înfuriat, ofiţerul ridică palma plină de salivă şi îl lovi peste obraz. Uriaşul se ridică fulgerător în picioare şi, scoţând de la centură un pumnal, îl înfipse în gâtlejul ofiţerului, care se nărui pe podea horcăind. Soldaţii de sub comanda lui scoaseră săbiile şi se năpustiră asupra namilei. Acesta încercă să se apere.

– Săriţi, fraţi veneţieni! Ticăloşii care l-au vândut pe Coco vor să mă ucidă! zbieră gutural.

De la celelalte mese săriră câţiva soldaţi, toţi veneţieni, şi se repeziră cu armele sus asupra patrulei. Interveniră şi genovezi de la alte mese. În câteva clipe, încăierarea îi cuprinse pe toţi. Morţi şi răniţi căzură din amândouă taberele. O companie bizantină care trecea întâmplător prin faţa cârciumii interveni, atrasă de zgomot, puse capăt luptei şi arestă soldaţi atât din rândurile genovezilor, cât şi ale veneţienilor.

Informat de acest incident încheiat cu numeroşi morţi, împăratul convocă la palat pe bailul veneţian şi pe podesta-ul genovez. Aceştia îşi aduseră învinuiri reciproce, încercând să-şi disculpe resortisanţii. Minotto ceru basileului să aplice pedepse aspre soldaţilor genovezi, iar Lornellino îi pretinse să ia măsuri severe împotriva soldaţilor veneţieni. Şi unul şi celălalt îl preveniră că o repetare a incidentului ar putea declanşa un adevărat război între supuşii celor două republici.

Împăratul îi privi cu gravitate şi tristeţe.

– Îmi cereţi, cu alte cuvinte, să-mi asum rolul de arbitru, să stabilesc vinovăţiile şi să aplic sancţiuni exemplare. Vina o purtaţi fiecare dintre dumneavoastră. Vă lăsaţi orbiţi de prejudecăţi, de duşmănii meschine, acum, când Islamul ne ameninţă pe toţi cu anihilarea! Întinse braţele spre cei doi italieni, care se înfruntau cu privirile: Vă implor! Străduiţi-vă să uitaţi rivalităţile sterile! Trebuie să înţelegeţi că existenţa noastră, a tuturora, atârnă de un fir de păr şi că numai o unire strânsă ne mai poate salva! Cucerirea Constantinopolelui ne-ar afecta nu numai pe noi, ci şi pe voi! Credeţi că turcii ajunşi stăpâni ai acestui oraş vă vor mai tolera prezenţa, aşa cum am tolerat-o noi? Mai devreme sau mai târziu vă vor expulza! În noi aveţi un partener cu care se poate trata. Turcii însă nu acceptă compromisuri! Dacă vă închipuiţi că va fi altfel, vă faceţi iluzii!

* * *

Soarele obosit care la Constantinopole se străduia să străpungă cu razele sale pătura groasă de pâclă gălbuie, murdară, oploşită asupra oraşului, strălucea cu toată vigoarea pe cerul senin al Veneţiei, scăldând în lumina-i aurie, pastelată, şi clădirile albe cioplite parcă din fildeş, şi canalele şerpuitoare brăzdate de gondole, şi marea albastră, netedă ca un lac.

Într-una din încăperile de paradă ale măreţului Palazzo Loredan, fiica cea mare a lui Pietro Loredan, căpitanul general al armatelor Serenissimei Republici, primea cu tot ceremonialul felicitările prietenilor şi ale rudelor, care se întreceau a lăuda drăgălăşenia şi precocitatea primului ei nou-născut.

La numai 13 ani şi jumătate, Isabella Loredan fusese căsătorită cu Giacomo Corner, un cvadragenar încă verde. Diferenţa mare de vârstă nu conta, fiindcă alianţele matrimoniale între marile familii se încheiau în virtutea unor interese superioare ce nu ţineau seama de sentimentele soţilor.

Tânăra mamă era instalată într-un pat cu polog înalt, împodobit cu brocarturi scumpe. Pernele şi cearşafurile erau de mătase albă, tivită cu dantelă de aur. De mătase erau şi scutecele pruncului din leagăn.

În încăpere se îmbulzeau, potrivit datinii, doamne şi seniori în costume de o mare bogăţie, acoperite cu giuvaere. Servitori în livrele cu culorile familiei Loredan serveau vizitatorilor răcoritoare şi dulciuri. Într-un salon alăturat, lutieri şi flautişti executau în surdină cântece vesele.

– Messer Luigi Dandolo! rosti cu solemnitate majordomul care stătea în dreptul intrării şi anunţa pe noii-veniţi.

Luigi Dandolo era nu numai purtătorul unui