Cruise a zis: „Dă-i drumul, arunc-o privire“ – aşa că i-am ridicat gluga femeii, şi-am văzut că eram eu, de fapt. Pe urmă, treceam cu toţii pe-o alee-ngustă, şi cineva mi-a spus: „Plăteşti o armată-ntreagă pentr-o mie de zile, şi-o foloseşti împotriva unui singur om“. În final, era o placă neagră, cum sunt plăcile negre din 2001: Odisee spaţială88, şi, când s-a deschis, am auzit-o pe Sally, sora mea, zicând: „E cazul să te trezeşti“ – aşa că m-am trezit, şi iată-mă aici, singură, în salonul de sus de la Vulpea şi Copoii. Cum am stabilit. E mai dărăpănat decât mi-l amintesc din 1997. Mese zgâriate, scaune şubrede, tapet coşcovit – iar covorul are culoarea vomei uscate. Sucul meu de roşii are paharul nespălat. Parc-ar fi sângele unui animal călcat de maşină pe şosea. Vulpea şi Copoii se-apropie de obştescu-i sfârşit, evident. La parter, sunt alţi şase băutori la bar, şi unul e-un câine-nsoţitor pentru orbi – asta, într-o seară de sâmbătă. Singurul semn de veselie dublată de-mbibaţie etilică e-o reclamă de modă veche la berea Guinness, emailată şi fixată de perete deasupra şemineului blocat, înfăţişând un spiriduş care-i cântă la scripcă unui tucan dansator. Mă-ntreb dacă spiriduşul o fi remarcat-o pe Sally-n urmă cu nouă ani – şi dacă ea l-o fi remarcat pe el. Aici au stat, sus, „cei şase din Dosarul X“. Mai mulţi martori i-au văzut pe sora mea şi-amicii ei, dar nu s-au putut pune de-acord la ce masă erau aşezaţi.

Îmi apăs fruntea de fereastra murdară. În stradă, jos, Fred Pink nu şi-a terminat încă „scurta-ntrevedere cu domnii Benson & Hedges89“. Se-aprind felinarele. Soarele se cufundă într-un plafon de nori cenuşiu-închis, cu-aspect de bitum, peste labirinturile fără ieşire formate din case de cărămidă, instalaţii de gaz, canale mizere, fabrici vechi, blocuri de locuinţe din anii ’60, neiubite de nimeni, parcări multietajate din deceniul ’70, case care sugerează prostul-gust al anilor ’80 şi-un multiplex tivit cu neon, din următorul deceniu, ’90. Fundături, sensuri giratorii, culoare pentru-autobuze, pasaje rutiere. Sper ca ultimul domiciliu cunoscut al surorii mele Sally să fi arătat mai de Doamne-ajută. Pentru-a milioana oară, mă-ntreb dacă nu cumva mai e-n viaţă, ferecată-n podul cine-ştie-cărui nebun de legat, rugându-se ca noi să nu renunţăm, să nu ne oprim niciodată din căutări. Mereu mă-ntreb asta. Uneori, simt invidie faţă de părinţii-nlăcrimaţi ai celor cu certitudine morţi, pe care-i vezi la televizor. Să suferi e ca o amputaţie, dar să speri e ca hemofilia incurabilă – sângerezi, sângerezi, sângerezi întruna. La fel ca pisica lui Schrödinger90, într-o cutie pe care n-o poţi deschide niciodată, în vecii vecilor. Pentru-a milioana oară, mă-nfior numai la gândul că m-am eschivat şi nu mi-am invitat sora la New York, în vara dinainte ca ea să-nceapă cursurile universitare-aici. Voia să vină-n vizită la mine, Sally, ştiam asta, numai că eu aveam o slujbă la o agenţie fotografică, prieteni din lumea bun-a modei, invitaţii la vizionări private, şi-abia începusem să-mi dau întâlniri amoroase cu femei. Vremuri aparte, ce să zic? Faptul că mă descopeream pe mine cea reală, plus c-ar fi urmat s-o fac pe bona pentru sora mea dodoloaţă, tolomacă, nevricoasă – mi s-a părut prea mult. Aşa că i-am turnat, bietei Sally, nişte rahaturi cu nevoia de-a sta mai întâi pe picioarele mele, ea s-a prefăcut că mă credea, iar eu, acum, n-o să mi-o iert niciodată. Avril zice că nici măcar Dumnezeu nu e-n stare să modifice trecutul. Are dreptate, dar asta nu m-ajută. Îmi scot mobilul şi tastez un mesaj pentru Avril:

la pub. spelunca pe bune. fp nu e dus cu pluta pan-acum, dar mai vedem. interviu incepe imediat. acasa cand pot. xxx. – TRIMITE

Avril probabil c-o să-ncălzească lasagna rămasă de ieri, o să deschid-o sticlă de vin, o să se-aşeze la un episod – sau la trei – din Cartelul crimelor91. Mi-ar plăcea să fiu acum cu ea. Şi morgi am văzut mai însufleţite decât Vulpea şi Copoii. Patroana cu păr în partea de jos a feţei a-ncercat s-o dea pe glumă când am intrat Fred şi eu, zicând: „’Seara, scumpo. Tu trebuie să fii ultima iubit-a lui Fred al nostru, deci. Fred, armăsarule ce eşti, din ce revist-ai comandat-o şi pe-asta, ă?“ – la care eu ar fi trebuit să-i dau replica: „Din Revista săptămânal-a ucrainencelor sexi cu barbă“. Când însă a aflat patroana că sunt jurnalistă şi mă interesez de-Aleea Slade, a devenit glacială, şi „scumpa“ ei – numai ţepi: „Asta-nseamnă pentru tine să faci presă, este? De ce să laşi în pace-un câine-adormit, dacă poţi să biciuieşti un cal mort, ă, scumpo? Ă?“

Aud paşi grei bocănind pe scări în sus. Îmi scot reportofonul digital marca Sony, cadou de la tata şi de la Sook, zisă şi doamna John Timms III, şi-l depun pe masă. Îşi face-apariţia Fred Pink, un bărbat încărunţit şi veştejit, c-un palton maro jerpelit şi-un ghiozdan şcolăresc de piele, care o fi de-o juma’ de secol, cel puţin. Zice:

— ’Pare rău că te-am ţinut să m-aştepţi, dom’şoară Timms, dar am şi eu micile mele tabieturi, şi…

Are o voce morocănoaso-prietenoasă, în care-ţi doreşti să ai încredere.

— Nici o problemă, zic. Vă convine masa asta?

— Cele mai bune locuri din to’ stabilimentu’, zice, şi-şi depune berea pe masă, pe urmă se-aşază ca un bătrân ce este şi-şi freacă-ntre ele mâinile numai piele-şi-os – are faţa ciupită, lăsată şi ţepoasă de la barba nerasă şi-ochelarii lipiţi cu band-adezivă. După care, adaugă: Se pune de-un ger afară… Treab-asta cu interzisu’ fumatului o să ne-omoare pe toţi, ascultă-mă pe mine; dacă nu ne vine canceru’ de hac, mai rămâne pneumonia dublă. Eu nu pot, şi pace, să pricep cum vine asta – să nu fumezi într-un bar? Au înnebuni’ de-atâta corectitudine politică, de-asta.