— Numai la conferinţele de presă. Ca să obţii o audienţă privată, ştiu şi eu…, trebuie să fii-n vârful lanţului trofic. Domnule Pink, pot să-nregistrez interviul pe care vi-l iau? În felul ăsta, mă pot concentra pe ce-mi spuneţi, fără să mai iau notiţe.

— Înregistrează ce vrei, zice, dar nu adaugă: „… şi spune-mi Fred“, aşa că nu-i spun. Apăs pe ÎNREGISTREAZĂ şi spun la microfon: „Interviu cu Fred Pink, la barul Vulpea şi Copoii, sâmbătă, 28 octombrie 2006, ora 7 şi 20 seara“ – după care-ntorc reportofonul în aşa fel, încât microfonul să fie-ndreptat către el, şi zic: Eu sunt gata când sunteţi gata şi ’mneavoastră.

Bătrânul trage aer adânc în piept. Zice:

— Bun. Primu’ lucru de spus e că, odată ce-ai fost pacient la psihiatrie, nimeni nu-ţi mai acordă, vreodată, prezumţia de nevinovăţie. Mai degrabă reuşeşti să-ţi ameliorezi evaluarea ca rău-platnic la biroul de supraveghere-a creditelor, decât lipsa de credibilitate – vorbeşte cu grijă Fred Pink, de parcă şi-ar scrie dinainte cuvintele, cu cerneală indelebilă. Zice: Da’ să ştii şi ’mneata, dom’şoară Timms, indiferent dacă mă crezi ori nu, mă fac vinovat. Vi-no-vat. Fiindcă, vezi ’mneata, eu sunt cel care i-a spus nepotului meu Alan despre-Aleea Slade, despre Gordon Edmonds, despre Nathan şi Rita Bishop, despre ciclu’ de nouă ani. Eu sunt cel care i-a stârnit apetitu’ lui Alan. El îmi spusese că erau vreo douăzeci sau treizeci de inşi în clubu’ lui, ăla, şi eu ce socoteală mi-am făcut? – că, dacă-s mulţi, sunt în siguranţă. Pentru c-Atemporalii, vezi ’mneata, se tem d-expunere. Şase puşti care să dispară puteau fi o ştire grozavă, dar douăzeci sau treizeci? N-ar îndrăzni-n vecii vecilor – nici măcar ei. Ar fi dat buzna toţi ăia: de la MI792, de la FBI, dacă erau implicaţi şi-americani, amicul meu David Icke93 – toată liota-n floare de-apucaţi ar fi dat buzna, călare peste grămadă, la Conacu’ Slade, ca o erupţie de blenoragie. Dacă ştiam că grupu’ cu care Alan s-a dus acolo se redusese la numai şase, i-aş fi spus: „E prea riscant, las-o baltă“. Şi, dac-aş fi procedat aşa, nepotu’ meu şi sora dumitale, plus Lance Matthews, Todd Cosgrove, Angelica Gibbons şi Fern Penhaligon ar fi rămas printre noi, şi-ar fi trăit vieţile, cu slujbe, cu iubiţi şi iubite, cu ipoteci. Mă chinuie faptu’ că sunt conştient de-asta, dom’şoară Timms. E-un chin fără sfârşit – şi Fred Pink îşi înghite saliva, îşi încleştează fălcile şi-nchide ochii, în timp ce eu îmi notez în carneţel: „Atemporal?“ şi „David Icke“, dându-i timp să-şi revină-n fire. Zice: ’Pare rău, dom’şoară Timms, că…

— Şi pe mine mă-ncearcă regrete-n legătură cu Sally, îl asigur. Dar cred că vă judecaţi cu prea multă duritate.

Fred Pink se şterge c-o batistă veche la ochi şi soarbe din bitterul pe care şi l-a comandat. Se uită fix la spiriduşul băutor de Guinness. Îl trezesc din visare:

— Spuneaţi ceva de-o explicaţie, dom’le Pink, în e-mailul ’mneavoastră.

— Spuneam, zice, da. Explicaţia-i motivu’ pentru care ţi-am dat întâlnire-aici, astă-seară. Dac-aş fi-ncercat să-ţi spun la telefon, mi-ai fi-nchis urgent. Dar aşa, faţă-n faţă, şi-ntr-un loc public, o să te gândeşti: „Mai dă-l naibii de năuc bătrân, c-a pierdu’ şiru’ poveştii“. Chiar şi-aşa, te rog să m-asculţi până la capăt. Ajung şi la Sally.

— Sunt jurnalistă, zic. Ştiu că realitatea-i complexă – şi-mi aduc aminte că Avril exact aşa l-a făcut, „năuc bătrân“, când a citit primul e-mail de la el, în urmă cu două săptămâni, dar îi spun în schimb: V-ascult.

— O să pornim, atunci, din urmă cu mai bine de-un secol, de lângă Ely, un oraş din Norfolk, unde se-afla o reşedinţă impunătoare, denumită Swaffham. Azi, e-n proprietatea unui amic al prinţului Charles din Arabia Saudită, dar pe-atunci era lăcaşul ancestral pentr-o familie pe nume Chetwynd-Pitt, pe care-ai s-o găseşti ’mneata, numai s-o cauţi, în Cartea Zilei-de-Apoi94. În 1899, s-au născut la Swaffham doi gemeni – o fată şi-un băiat. Nu-n casa cea mare, ţine minte, ci-n căsuţa paznicului de vânătoare, de la marginea moşiei. Tatăl se numea Gabriel Grayer, iar mama era nevasta lui, Nellie Grayer; pe gemeni, îi chema Norah şi Jonah. Ei, şi n-au apucat să-şi cunoască tatăl prea bine, pentru că pe Gabriel Grayer l-a-mpuşcat, după trei ani, un grangur care-a confundat ţăranii cu fazanii, cum se zice. Lordu’ Chetwynd-Pitt şi doamna lui s-au simţit vinovaţi, dup-accidentu’ de vânătoare, aşa c-au lăsat-o pe Nellie Grayer, cu tot cu copiii, să locuiască mai departe-n căsuţa paznicului de vânătoare. Mai mult decât atât, i-au ţinut la şcoală pe Norah şi Jonah, iar în 1910, când Nellie Grayer a murit de reumatism articular, i-au luat pe gemenii rămaşi orfani să locuiască-n reşedinţa Swaffham propriu-zisă.

— Dar aţi făcut o cercetare serioasă, îi spun lui Fred Pink.

— Asta-i pasiunea mea, cum ar veni. Mă rog, de fapt, e viaţa mea. Să vezi cum arată la mine-n casă – numa’ hârtii şi dosare, peste tot. Bun, deci: vei fi auzit ’mneata cum vine cu empatia dintre gemeni, presupun. Ştii despre ce vorbesc: un geamăn e lovi’ de-autobuz la Istanbul, de pildă, şi celălalt se-mpiedică şi cade pe stradă la Londra, exact în acelaşi moment. Dar ştiai că unii gemeni vorbesc, uneori, câte-o limbă numai de ei înţeleasă, mai ales când mai învaţă încă vorbirea?

— Adevăru-i c-am auzit, da. Când locuiam în Manhattan, o făceam pe bona pentru nişte bebeluşi, tripleţi, care stăteau de vorbă într-un dialect aparte, numai al lor. Era uimitor să-i asculţi.

— Ei, şi s-au întâmplat anumite lucruri acolo, pe moşia Swaffham, care sugerau că Norah şi Jonah Grayer îmbinau aceste două aptitudini. Ca să nu ne mai învârtim după deget – erau telepaţi – şi