Detectorul meu de ţăcăniţi pâlpâie deja într-o nuanţă de ambră. Zic:

— Sunt o adept-a probelor, mai degrabă, dom’le Pink.

— Şi eu sunt, şi eu. Albertina Chetwynd-Pitt – lady Albertina, cum ar veni – a publicat un volum de memorii-n 1925, intitulat Râuri vechi şi uitate. În carte-i vorba despre ce-ţi povestesc eu dumitale-acum – despre gemeni, cum i-a crescut şi toate celelalte. Zice cum, într-o seară de ianuarie din 1910, ea, fetele ei şi Norah Grayer jucau, cu toatele, cărţi în salonu’ de la Swaffham. Dintr-odată, Norah şi-a scăpat cărţile pe jos şi a-nceput să strige că Arthur, fiul cel mare al familiei Chetwynd-Pitt, căzuse de pe cal tocmai la pârâul Poole – adică, la o depărtare de aproape doi kilometri de conacul propriu-zis – şi nu se mai putea mişca. Trebuia neapărat să i se trimit-o targă şi să-l vadă imediat doctorul. Lady Albertina s-a declarat şocată, auzind-o pe Norah că era-n stare să vină c-o asemenea bazaconie, nebazată pe nimic. Norah însă a implorat-o să-i trimit-ajutoare fiului ei, pentru că – şi-acuma citez: „Jonah e cu el, şi eu de la Jonah ştiu“. Fetele Chetwynd-Pitt se speriaseră de-a binelea şi ele, aşa că lady Albertina, în contra propriei voinţe, a trimis un servitor, care să dea fuga pân-acolo – şi care a găsit exact scena descrisă de Norah, în cel mai mic amănunt.

Întind mâna după sucul meu de roşii, care şi-acum aduce tot cu sângele unui animal călcat de maşină, aşa că renunţ.

— E picant-anecdota, zic, dar cum poate fi o „probă“?

Fred Pink îşi scoate pachetul de Benson & Hedges, îşi aduce-aminte că fumatul a fost interzis şi-şi bagă la loc în buzunar ţigările, prost-dispus. Zice:

— A doua zi, gemenii au fost luaţi la-ntrebări de lordu’ Chetwynd-Pitt şi de doamna lui, plus de prietenu’ lor de la catedrala din Ely, vicarul Grimond. Acuma, vicarul ăsta, Grimond, era un scoţian dintr-o bucată, ca un ou fiert tare, care fusese, la viaţa lui, preot militar în Crimeea şi nu le-avea deloc pe-astea cu zânii şi zânele. Grimond le-a ordonat gemenilor să-i spună imediat cum de ştiuse Norah de căzătura lui Arthur de pe cal, tocmai la pârâul Poole. Atunci au mărturisit gemenii că ei, de ani buni, erau în stare să-şi „telegrameze“ gândurile, da’ ţinuseră secret acest lucru, pentru că văzuseră şi ei că era ceva ce-i speria pe oameni şi-i făcea să fie mai atenţi la ei doi. La fel ca ’mneata, dom’şoară Timms, şi lordu’ Chetwynd-Pitt a cerut probe, aşa c-a născocit un experiment. I-a dat Norei o foaie de hârtie şi-un creion, iar pe Jonah l-a dus în sala de biliard a conacului Swaffham, unde i-a citit un rând, luat la-ntâmplare, din Cartea junglei. Pe urmă, lordul i-a cerut lui Jonah să-i „telegrameze“ rându’ cu pricina surorii lui, Norah, în bibliotecă. Jonah şi-a închis ochii, timp de câteva secunde, apoi a zis că mesajul fusese trimis. Amândoi s-au întors în bibliotecă, unde au descoperit că Norah scrisese pe hârtie unul-şi-acelaşi rând luat din cartea lui Kipling – şi Fred Pink se uită la mine, cu aerul că problema, de-acum, e dincolo de orice controversă.

— Remarcabil, zic, dar gândesc: Dacă toate astea chiar au avut loc…

— Pe urmă, vicarul Grimond a pus-o pe Norah să „telegrameze“, tot aşa, un verset din Evanghelia după Ioan – şi Fred Pink îşi închide ochii, citând: „… cel ce-mi urmează mie nu va umbla-n întuneric, ci va avea lumina vieţii“95 Jonah, revenit în sala de biliard, a transcris totu’ perfect, cuvânt cu cuvânt. Lady Albertina însă nu s-a lăsat până nu şi-a făcut şi ea numărul: i-a cerut lui Jonah să „telegrameze“ un vers dintr-o poezioară nemţească pentru copii. Norah l-a scris iar cuvânt cu cuvânt, chiar dacă făcuse câteva greşeli de-ortografie. Pentru că nici unul dintre gemeni, vezi ’mneata, nu ştia o boabă de germană – şi Fred Pink mai soarbe o dată din bitter şi-şi duce la buzele crăpate mâneca uzat-a jachetei, după care zice: Concluzia? Vicarul Grimond le-a spus celor doi gemeni că e mai bine ca unele daruri ale Domnului să fie lăsate necercetate şi că ei nu trebuia să pomenească niciodată, în public, de toată povestea cu „telegramatu’“, „ca nu cumva unele persoane, mai slabe de înger, să fie tentate s-o ia pe căi greşite“. Norah şi Jonah i-au promis ascultare. Vicarul Grimond le-a dat amândurora câte-un fleac şi s-a întors la el, la catedrală. Ar fi bine să se fi-nregistrat ceva.

Un vuiet de mare dezamăgire se revarsă din televizor şi se rostogoleşte, inclusiv pe scări în sus. Verificând că reportofonul meu Sony încă mai funcţionează, îl întreb:

— De unde ştiţi că lady Albertina e-o sursă de-ncredere?

Fred Pink îşi freacă ţeasta capului şi scutură nişte mătreaţă.

— Cam la fel, zice, cum îţi cântăreşti şi ’mneata sursele, dom’şoară Timms – presupun. Dezvoltând un miros aparte pentru minciuni, un auz aparte pentru baliverne şi-un ochi special, cu care să vezi detaliu’. Corect? Cartea publicată de lady Chetwynd-Pitt e-amănunţită, acolo unde un şarlatan ar ascunde totul sub o spoială-nşelătoare şi dură, acolo unde un mincinos ar lustrui totul, ca să-ţi ia ochii. Şi-apoi, ce motiv ar fi avut să mintă? Nu banii, c-avea destui. Nu atenţia, că n-a tipărit decât vreo sută de exemplare din carte, iar la vremea publicării, deja se retrăsese într-o izolare aproape desăvârşită.

Îmi răsucesc în jurul degetului inelul de aur de la Avril. Zic:

— Ştiţi, în jurnalism, încercăm să coroborăm încrucişat pretenţiile mai controversate ale cuiva care vine cu informaţii.

— Să „coroboraţi încrucişat“, ă?… Bună formulă – o s-o ţin minte. E momentu’ să-l cunoşti pe doctoru’ Léon Cantillon – şi Fred Pink îşi desface ghiozdanul de piele, scoate din el un dosar cu