colţurile coşcovite şi, din acel dosar, o copie scanată a unei vechi fotografii, trecută prin multe mâini, reprezentând un bărbat în jur de patruzeci de ani. Poartă uniforma Legiunii Străine franceze şi-arborează un zâmbet de fanfaron, câteva medalii-n piept şi-un stetoscop în jurul gâtului. Sub fotografia propriu-zisă, o legendă zice aşa: Le docteur L. Cantillon, Légion Étrangère, Ordre National de la Légion d’Honneur, Croix de Guerre.96 Léon Cantillon, deci, comentează Fred Pink. O figură plină de culoare, dacă se poate spune-aşa. Născut în 1874 la Dublin, dintr-o veche familie de hughenoţi97 francezi; a crescut cu limba franceză; a studiat Medicina la Colegiul Trinity, dar avea un temperament de minte-nfierbântată şi-a fost nevoit să părăsească Irlanda, fiindcă-l împuşcase pe fiul unui membru al Parlamentului într-un duel – nici mai mult, nici mai puţin. Poc – şi gata. Fix între ochi – individul era deja mort când a căzut la podea. Cantillon s-a înrolat în Legiunea Străină, după câteva luni – am ajuns în anul 1895, de-acum – şi-a funcţionat ca sanitar în războiu’ cu populaţia mandingo de pe Coasta de Fildeş, iar mai târziu, în campania de la sudul Oranului. Nişte mici războaie murdare, pentru-mpărţirea continentului african – nici măcar francezii nu le mai ţin minte în ziua de azi. Cantillon avea şi-o aplecare pentru limbi. Cât n-o făcea pe doctoru’ sau pe soldatu’, învăţa, cică, araba, pe care-o vorbea fluent, pasămite, prin 1905, când şi-a făcu’ rost de-un post călduţ la spitalu’ din Alger al Legiunii. Acolo a prins rădăcini, la Alger, interesu’ lui faţă de ocult, cum singur declara. S-a încârdăşit cu teozofi prusaci, cu spiritualişti armeni, cu şamani ai mişcării musulmane ibadiste, cu cabalişti evrei hasidici şi c-un mistic anume, care trăia la sud de Alger, la poalele munţilor Atlas. Individul era cunoscut drept sayyid98-ul albinos din Aït Arif, care avea să joace, uşor-uşor, un rol din ce-n ce mai important în vieţile celor doi gemeni Grayer.

Mie uneia toate astea-mi sună ca un alt Cod al lui Da Vinci. Zic:

— Da’ sursa ’mneavoastră care e, dom’le Pink, pentru ce-mi spuneţi? Tot lady Albertina şi cartea ei?

— Nu. Léon Cantillon şi-a scris şi el memoriile. Ridicarea vălului – aşa se cheamă. Exemplaru’ meu e doar unu’ dintre cele zece cunoscute că s-ar fi păstrat, şi-n el se află naraţiunea care „coroborează-ncrucişat“, cum zici ’mneata, povestea scrisă de lady Albertina – şi Fred Pink se-ntoarce să tuşească zdravăn, ca un fumător învederat ce este, în cotu’-ndoit. Durează ceva până termină. Aşa, deci, continuă dup-aceea. Doctoru’ Cantillon l-a cunoscut pe lordu’ Chetwynd-Pitt la-nceputul verii lui 1915, în casa unor prieteni comuni londonezi. După câteva pahare de vin de Porto, lordul a-nceput să-i povestească soldatului-doctor despre lady Albertina şi ceea ce el a numit „isteria ei cronică“. Biata femeie ajunsese deja, la vremea respectivă, într-o stare jalnică. În martie anul acela, 1915, toţi cei trei fii ai cuplului Chetwynd-Pitt fuseseră gazaţi, aruncaţi în aer sau mitraliaţi, într-o singură săptămână, în bătălia de la Neuve Chapelle. Toţi trei. Închipuie-ţi numai: luni, ai trei fii; până vineri, nu mai ai nici unu’. Lady Albertina se prăbuşise pur şi simplu – ştii cum e. Fizic, mental, spiritual – şi totu’, brutal. Soţul ei spera că Léon Cantillon, fiind un spiritualist înţelegător şi-un om dedicat medicinii, ar fi putut s-ajute acolo unde toţi ceilalţi eşuaseră, cum ar veni. S-o aducă-napoi de pe marginea prăpastiei.

Pe Fred Pink îl văd parcă-nrămat de fereastră. Afară se lasă-nserarea. Zic:

— Deci, soţii Chetwynd-Pitt se cufundaseră-n spiritualism, de când cu incidentul cu „telegramatul“, nu?

— Exact aşa, dom’şoară Timms, exact aşa. Nebunia cu to’ felul de séances99 era-n toi, vezi ’mneata, şi unii, ca Sir Arthur Conan Doyle – nici mai mult, nici mai puţin –, afirmau că totul avea fundament ştiinţific. Cu siguranţă că nu lipseau escrocii fără scrupule, gata oricând să mulgă voga-n care se scăldau ceilalţi, dar, graţie gemenilor Norah şi Jonah, soţii Chetwynd-Pitt ştiau că unele, măcar, dintre fenomenele psihice erau şi reale. Ba chiar, lordu’ Chetwynd-Pitt adusese mai mulţi medii la Ely, care să invoce spiritele celor trei fii ai săi morţi, dar nici unul nu se dovedise-a fi un autentic mijlocitor, şi, cu fiecare speranţă risipită, lady Albertina mai încasa câte-o lovitură de măciucă-n sănătatea ei mintală, şi-aşa pusă la grea-ncercare.

Îmi duc la buze paharul cu suc de roşii, care-mi tot sugerează un borcan de probe dintr-o bancă de sânge. Zic:

— Şi doctorul Cantillon… el a fost capabil să-i ajute? – la care, Fred Pink îşi freacă ţepii de pe faţă şi zice:

— Păi… într-un fel anume, da – cu toate că el n-a pretins niciodată c-ar fi fost mediu. După ce-a examinat-o pe lady Albertina, Cantillon s-a pronunţat cum că durerea, în cazul ei, „retezase cordonul eteric de legătură cu spiritul ei director“. A supus-o unui ritual vindecător, pe care-l învăţase de la un şaman de prin munţii ăia din regiunea Riff, şi i-a prescris un „elixir“. În cartea ei, lady Albertina scria că elixiru’ i-a prilejuit o viziune c-un „înger care a rostogolit o piatră de peste locul ei de-ngropăciune“, permiţându-i să-şi vadă cei trei fii pe-un plan superior, fericiţi. În cartea lui, Cantillon a scris că elixiru’ preparat de el conţinea un drog nou şi minunat, zis cocaină, aşa că-nţelege şi ’mneata ce vrei din toată povestea. Eu aş adăuga în formula vindecătoare şi beneficiile curei de vorbire. Şansa oferită unei doamne din epoca edwardiană de a-şi revărsa, fie şi-n particular, sacu’ de nemulţumiri şi de a-şi mai atenua spleen-u’ provocat de Dumnezeu, Rege şi Ţară trebuie să se fi constituit ea însăşi într-o terapie – ca să mă exprim eufemistic. Aşa cum e