Telefonul îmi bâzâie-n geantă. Avril îmi răspunde la mesaj, presupun, dar o ignor. Întreb:

— Unde-s gemenii Grayer în toat-această parte a poveştii?

— Corect… Jonah-şi făcea ucenicia ca funcţionar la biroul administrativ al Conacului Swaffham. Miopia şi-o afecţiune la motoraş îl salvaseră de tranşee, cu toate că nu pot să nu mă-ntreb cât erau de reale, de vreme ce, mai târziu în viaţă, n-au părut a-i crea probleme. Norah se-nscrisese la o şcoală de fete cu program de pensiune săptămânală, de la Cambridge, ca să-şi sporească şansele, în perspectiva măritişului. Léon Cantillon a fost informat, desigur, de soţii Chetwynd-Pitt, despre cum îşi „telegramau“ ei mesaje; prin urmare, cu prima şansă care i s-a oferit, a cerut să i se facă şi lui o demonstraţie. În prima săptămână petrecută de doctor la Swaffham – atunci a avut loc. Francezul a rămas impresionat. Chiar foarte impresionat. „O prefigurare a Noului Ev al Omului“ – aşa i-a spus mai târziu. După două săptămâni, Cantillon le-a înaintat o propunere gazdelor sale. Dacă-i permiteau să-i „împrumute“ pe Norah şi Jonah, şi dacă gemenii erau şi ei de-acord, el avea „să le ofere-o educaţie psihică desăvârşită, conformă cu abilităţile lor“. A zis doctoru’ că ştia de existenţa unui învăţător într-ale ocultului, care i-ar fi antrenat pe gemeni să-şi canalizeze puterile spirituale. Odată ce Norah şi Jonah s-ar fi văzut stăpâni pe-o asemenea capacitate, le-a spus, lady Albertina şi-ar fi văzut şi ea-mplinită dorinţa de-a sta de vorbă nemijlocit cu băieţii ei aflaţi pe-acel plan superior, fără teama de-a fi dusă de nas de cine-ştie-ce şarlatan.

Adulmec eu însămi un şarlatan.

— Dar doctorul Cantillon însuşi… el cât de-autentic era?, zic.

Bătrânul se freacă la unul dintre ochii apoşi, albaştri, cu marginile-nroşite, şi mormăie gânditor:

— Ştiu şi eu? Cei doi Chetwynd-Pitt l-au crezut, şi-asta contează pentru explicaţia pe care-o căutăm. Au fost de-acord cu propunerea lui de a-i lua şi educa pe Norah şi Jonah, dar, de-aici înainte, versiunea doctorului în legătură cu ce s-a întâmplat şi versiunea relatată de lady Albertina încep să se despartă. Ea a scris că Léon Cantillon îi promisese că gemenii aveau să lipsească de-acasă cel mult câteva luni. Cantillon pretinde, în schimb, că soţii Chetwynd-Pitt i-au atribuit lui custodia celor doi fraţi Grayer, fără nici o specificare-n privinţa datei la care-ar fi expirat, a timpului sau distanţei. Cine spune adevărul? Asta n-am de unde şti. Adevărul are obiceiul să se schimbe după ce se-ntâmplă lucrurile, nu crezi? Ceea ce ştim e că Léon Cantillon i-a dus pe gemeni mai întâi la Dover, i-a trecut apoi dincolo, la Calais, a trecut cu ei prin Parisul măcinat de război, şi-a continuat drumu’ spre sud, până la Marsilia, după care, s-a îmbarcat pe-un vapor, destinaţia fiindu-i Algerul. Lady Albertina zice c-o asemenea călători-a reprezentat „o răpire, nici mai mult, nici mai puţin“, dar, când au aflat ea şi soţul ei cât de departe-ajunsese doctoru’ cu gemenii, calu’ făcuse deja saltu’, vorb-aia. Repatrierea minorilor e destul de complicată şi-acum. Atunci însă, când tinerii de şaişpe ani erau nişte-adulţi în cele mai multe privinţe, şi când Războiul cel Mare-avea toate motoarele turate, ca să zic aşa, iar ei ajunseseră pe teritoriu’ jurisprudenţei coloniale franceze, aleluia! – gemenii Grayer duşi erau, pentru totdeauna.

Nu-mi e clar, aşa că-ntreb:

— Adic-au fost luaţi, contra voinţei lor? – la care, Fred Pink face-o mutră de genul prea puţin probabil. Zice:

— ’Mneata ce-ai alege? Să trăieşti ca plebeu’ rămas orfan pe moşia conservatorilor, în Anglia, pe vremea războiului sau ca student al tuturor celor oculte, sub ceru’-nstelat algerian?

— Asta-i în funcţie de cum aş crede sau nu-n toate cele oculte.

— Ei credeau, zice Fred Pink, mai luând o sorbitură de bitter. Sally… şi ea credea.

Sigur, mă gândesc, dacă n-ar fi crezut, nu s-ar fi dus noaptea, pe străzi lăturalnice necunoscute, să se joace de-a vânătorii de fantome; şi-atunci, nimic din ce i s-o fi-ntâmplat nu i s-ar fi-ntâmplat. Din două, una: ori mă muşc singură de limbă, ori pun capăt interviului. Zic:

— Prin urmare, gemenii Grayer au rămas în Algeria.

— Eee-xact aşa, da. Norah şi Jonah ştiau deja cum venea treaba cu telepatia. Ce alte puteri le stăteau la-ndemână, odat-ajunşi în grija cui trebuia? Léon Cantillon era un manipulator viclean, fără-ndoială, dar un manipulator viclean ca el tot se poate dovedi omul potrivit pentru scopul urmărit – şi se uită iar la fotografia doctorului francez. I-a dus pe gemeni, deci, zice-apoi, la sayyid-ul albinos din Aït Arif, de care-am pomenit mai devreme. Sayyid-ul respectiv urma o-nvăţătură ocultă, denumită La Voie Ombragée – Cale-Adumbrită, cum ar veni pe franţuzeşte – sau Calea Obscură, şi trăia într-o „locuinţă cu multe-ncăperi“, lâng-un curs de apă năvalnic, la o „gâtuire-naltă a unei văi secrete“, la o distanţă de Alger cât o zi de mers călare – astea-s toate informaţiile pe care ni le dă Cantillon. Sayyid-ul i-a primit ca discipoli în casa lui pe cei doi gemeni străini ciudaţi – care nu ştiau să vorbeasc-arăbeşte nici o iotă la vremea respectivă, ţine minte –, aşa c-o fi văzut ce potenţial aveau în ei. Cantillon s-a întors la-ndatoririle lui de la spitalul din Alger al Legiunii Străine, cu toate că refăcea drumu’ până la sayyid acasă, o dată la fiecare două săptămâni, ca să le verifice progresele celor doi tineri pe care-i luase-n grijă.

În faţa cârciumii, o femeie răcneşte: „Ieşti obliga’ să semnalizezi, dobitocule!“ – şi-o maşin-ambalează motorul, care scoate un răget şi pleacă.

— Dom’le Pink, îi spun bătrânului, dacă-mi daţi voie să fiu cinstită, povestea ’mneavoastră mi se pare a nu avea nici o legătură cu dispariţia surorii mele.

Fred Pink dă din