biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Conacul Slade descarcă online PDf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Conacul Slade descarcă online PDf 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 53 54 55 ... 79
Mergi la pagina:
cap c-aşa e şi se-ncruntă la ceasul de pe perete, care arată 8:14. Zice:

— Dă-mi răgaz până la ora 9. Dacă pân-atunci nu reuşesc să fac legătura-ntre ce ţi-am spus şi Sally-a dumitale – şi-Alan al meu –, îţi chem un taxi. Pe cuvânt de-onoare.

Deşi nu l-am etichetat încă pe Fred Pink drept un mincinos, l-am etichetat deja drept unul care născoceşte istorii alternative. Pe de altă parte, după toţi anii ăştia de investigaţii ale mele, proprii, în legătură cu dispariţia surorii mele, Sally, n-am ajuns absolut nicăieri. Poate că faptul că Fred Pink s-a străduit să dea de mine e-un semn c-ar trebui să caut probe şi-n locuri mai puţin evidente. Începând chiar de-acum.

— Bine, până la ora nouă, zic. Invocarea spiritelor de morţi făcea parte şi ea din programa educaţional-a sayyid-ului, aşa cum spera lady Albertina, în urma promisiunii lui Cantillon?

— Dom’şoară Timms, te pricepi foarte bine să pui întrebarea potrivită, îmi spune Fred Pink şi scoate-o cutie de bombonele Tic-Tac mentolate, scutură din ea trei, îmi oferă una şi mie – o refuz –, după care şi le-aruncă pe cele trei în gură. Nu, zice. Léon Cantillon îi minţise pe cei doi Chetwynd-Pitt în privinţa şedinţelor lui de spiritism. Cred că ştia şi el perfect că invocările spiritelor sunt nişte-nşelătorii – întotdeauna. Când mori, sufletul tău traversează Crepusculul dintre Viaţă şi Marea de Neant. Călătoria durează, ce-i drept, patruş’nouă de zile, dar acolo nu există wi-fi, cum ar veni, aşa că nu se pot expedia mesaje. Nici într-un sens, nici în celălalt. Unii medii se conving, poate, singuri c-aud voci de-ale morţilor, numai că realitatea plictisitoare e că nu se poate, şi pace.

Ei bine, asta-i nebunie curată, şi pace.

— Foarte precis calculat, zic. Patruzeş’nouă de zile, fix? – la care, Fred Pink ridică din umeri:

— Viteza sunetului e foarte precisă. La fel şi numărul pi. Şi formulele chimice – şi-şi crănţăne bombonelele Tic-Tac între dinţi. Ai fost vreodată, dom’şoară Timms, în munţii Atlas din Africa de Nord? – scutur din cap că nu. Eu am fost, zice el, indiferent dacă mă crezi ori nu mă crezi, în urmă cu doar câţiva ani. Mulţumită celor trei mii de lire pe care le-am câştigat pe-un bilet de-ăla de se răzuieşte. În Algeria, poţi să stai muuu-ltă vreme cu trei mii de lire, dacă te fereşti de hoţii de buzunare şi de negustorii gata să ia şi pielea de pe tine. Munţii ăia parcă turtiţi, cerul uscat, vântu’ fierbinte… ah, aşa o ditamai… alteritatea, vorb-aia. N-o s-o uit niciodată. Îţi reface prin cap circuitele, dacă stai prea mult acolo. Nu-i de mirare că hipioţii şi toţi ăia ca ei au roit către locuri ca Marrakech, în anii ’60. Locurile te schimbă, dom’şoară Timms, iar deşerturile ne schimb-atât de tare pe noi ăştia, nordicii, de nici mamele noastre nu ne mai recunosc. Zi de zi, gemenii s-au lepădat de tot ce era englezesc în ei. Au deprins araba de la ceilalţi discipoli ai sayyid-ului; au mâncat azime, humus şi smochine; Jonah şi-a lăsat barba să-i crească; Norah şi-a pus văl, ca o fată musulmană cuminte; iar sandalele şi cămeşoaiele se potriveau mult mai bine climei de-acolo, decât pantofii, manşetele, jupoanele şi ce-or mai fi purtat ei pân-atunci. Calendaru’ şi-a pierdut semnificaţia pentru cei doi gemeni, scria Cantillon. Un an, doi, trei s-au scurs. Au deprins artele oculte şi cine-ştie-ce ştiinţe obscure, pentru care nici nu există cuvinte-n limba engleză, lucruri pe care nu le-nvaţă nici măcar o minte de om dintr-o sută de mii, pe care nu le-ar putea-nvăţa, nici dacă i s-ar oferi şansa. Unica legătur-a fraţilor Grayer cu lumea exterioară era doctoru’ Cantillon, dar, când el a venit să-i pună la curent cu ce se mai întâmplase prin restu’ lumii – măcelurile de pe front din Flandra, dezastru’ de la Gallipoli100, omorurile din Mesopotamia101 –, cu politica de la Westminster102, de la Berlin, Paris şi Washington, pentru Norah şi Jonah, totul a sunat ca şi cum ar fi citit despre asemenea lucruri, cu mult timp în urmă. Lucruri nereale. Pentru ei, de-acum, acasă era-n valea sayyid-ului. Patria şi „matria“ lor, dacă se poate spune-aşa, era Calea Obscură – şi Fred Pink se scarpină de mâncărimea de la ceafă – pare-a suferi de-o formă benignă de psoriazis –, uitându-se prin capul meu până hăt, departe, la o colibă luminată de lună, din munţii Atlas.

Ceasul cu geamul crăpat arată 8:18.

— Cât au stat acolo?, întreb.

— Până-n aprilie 1919. Totu’ s-a oprit la fel de brusc, de neaşteptat, cum începuse. Cantillon l-a vizitat pe sayyid, într-o bună zi, şi maestru’ i-a spus că-i învăţase pe gemeni toată cunoaşterea pe care-şi putea permite s-o împărtăşească. Venise vremea, i-a spus, ca însăşi lumea largă să le devină maestru. Şi-asta însemna ce anume? Şi-n ce loc anume? Anglia nu reprezenta cine-ştie-ce mare atracţie, pentru nici unu’ dintre ei. Acasă, n-ar fi avut parte, cu siguranţă, de-o întâmpinare prea călduroasă din familiei Chetwynd-Pitt, la Conacu’ Swaffham. Irlanda era-n durerile facerii103 şi-şi tura motoarele pentr-un război civil odios. Franţa era-ngenuncheată, la fel ca şi cea mai mare parte-a Europei; anii de progres economic ai Algerului, ca port de război, se duseseră, iar Léon Cantillon, care se pricepuse-ntotdeauna mai bine să cheltuiască banii decât să-i câştige, s-a trezit brusc având la remorca lui doi gemeni excentrici englezi, pe jumătate-arabizaţi. Cum să transforme cunoştinţele celor doi Grayeri în materie de-ocultism într-un stil de viaţă bine garnisit – asta era dilema doctorului, nu-i aşa? Ei, şi răspunsul? Bunele şi vechile noastre prietene, Statele Unite-ale Americii – ele au constituit răspunsul. Toţi trei s-au îmbarcat spre New York în iulie, la clas-a doua,

1 ... 53 54 55 ... 79
Mergi la pagina: