Cantillon jucând rolul unchiului Léon al celor doi fraţi gemeni. Abia aşteptau Norah şi Jonah să vadă lumea, cum fac tinerii din ziua de azi, când îşi iau câte-un an de pauză. Ei trei şi-au luat o casă-n oraş, pe strada Klinker din Greenwich Village.

— O cunosc bine, zic. Filiala newyorkeză a Ocheanului104 e chiar pe strada Klinker.

— Nu, zău?, se miră Fred Pink, mai soarbe din bitter şi cu greu îşi reţine-o râgâială. Iartă-mă, zice. Mică-i lumea.

— Ce făceau în State, cu ce-şi câştigau existenţa? – la care Fred Pink mă priveşte c-un aer de ştie-tot. Zice:

— Organizau propriile séances, bineînţeles.

— Dar tocmai ce mi-aţi spus că sunt o înşelătorie şedinţele de spiritism.

— Am spus. Şi asta şi sunt. Dar eu nu mă aflu aici, dom’şoară Timms, ca să le iau apărarea gemenilor sau doctorului Cantillon. Atâta doar că ei nu erau vânzători de iluzii în sensul obişnuit. Vezi ’mneata, Norah şi Jonah erau în stare să le citească oamenilor gândurile – „trăgeau cu urechea“ la ce gândeau majoritatea celor cu care li se-ncrucişau drumurile. Asta, măcar, nu era o păcăleală. Era doar un simţ aparte pe care-l aveau ei, cum ar fi un auz extrem de sensibil. Puteau să cotrobăie prin minţile oamenilor care le veneau pe post de clienţi şi să descopere-acolo diverse lucruri pe care nu le ştia nimeni, poate nici măcar cei prin minţile cărora pătrundeau. Gemenii ştiau ce-şi doreau cel mai mult s-audă clienţii lor îndureraţi, şi ce vorbe i-ar fi consolat în cea mai mare măsură – şi exact acele vorbe le rosteau şi ei. Singura ficţiune era să pretindă că persoanele dragi şi decedate ale celor care-i plăteau ar fi rostit vorbele cu pricina. Poate c-ai să spui ’mneata că asta-i mai rău, nu mai bine, şi poate c-ai avea dreptate să spui aşa. Da’ ţi se pare cumva că difer-atât de mult de ce fac psihiatrii, şi consilierii, şi… psiho-ce-or-mai-fi-ei, din ziua de azi? Erau cu nemiluita – şi nu exagerez, când spun: cu ne-mi-lu-i-ta – newyorkezii nefericiţi, disperaţi, dacă nu cumva-n pragul sinuciderii, care au părăsit căsuţa de pe strada Klinker convinşi, absolut convinşi, că persoanele dragi lor erau, de-acum, într-un loc mai bun, şi că vegheau asupra lor, şi că-ntr-o bună zi, aveau să se reunească. Vorb-aia, religia nu tot asta face? Ai să condamni orice preot, sau imam, sau rabin de pe faţa pământului, pentru că face unul şi-acelaşi lucru? Nu, gemenii Grayer ţineau nişte séances care nu erau reale; dar speranţa pe care le-o insuflau celorlalţi era. Şi nu-i aşa că-i mai bine să da, decât să nu?

Impostorul, tot impostor, mă gândesc, dar din cap dau de-o manieră neutră.

— Prin urmare, zic, punerile-n scenă de la New York au mers bine.

— Foarte bine. Cantillon s-a dovedit a fi un organizator isteţ. Odată ce fraţii Grayer şi-au făcut un nume cât-de-cât, a schimbat şi el macazu’: programări discrete, la reşedinţele clienţilor bogaţi. Fără nici o recuzită, fără fum, fără oglinzi, fără ectoplasmă, fără placă de spiritism, fără voci gâjâite. Nici urmă de reprezentaţie cu public, nimic vulgar sau teatral – nimic altceva decât durerea-şi-plăcerea, cum ar veni, în linişte, cu calm şi reţinere: „Fiul ’mneavoastră zice aia“ şi: „Sora ’mneavoastră zice-ailaltă“. Dacă mirosea Cantillon că vreun eventual client era doar în căutare de senzaţii tari, imediat îl refuza. Cel puţin aşa pretindea mai târziu.

O scandare de la un meci de fotbal transmis la televizorul de jos răbufneşte pe scări în sus. Are un ritm ca de hulă – te leagănă şi parcă răsună din altă lume. Zic:

— Dacă fraţii Grayer stăpâneau o reţea-ntreagă de puteri psihice autentice, de ce s-au mulţumit să le spună gogoşi de consolare unor americani bogaţi?

Fred Pink ridică din umeri ca un actor de comedie francez: palme-ndreptate în sus, umeri înălţaţi, cap înclinat. Zice:

— Motivele lui Cantillon, pot să le bănuiesc – banii –, dar Norah şi Jonah… ei n-au lăsat nici o relatare scrisă, aşa-ncât, cine poate şti? Poate că s-au simţit ca nişte studenţi ai umanităţii şi-au văzut în séances ocazia de-a studia mai bine oamenii. Aveau şi-o plăcere cu totul specială de-a călători, iar serviciul oferit de ei – acele séances, dacă li se poate spune aşa –, era ca un paşaport valabil pe orice teritoriu. Recomandările de la nivel personal aveau darul de-a le netezi calea, drept care unchiu’ Léon şi nepotu’ şi nepoata lui n-au mai călătorit niciodată la clas-a doua. În primăvara lui 1920, s-au mutat la Boston. În toamnă, la Charleston, apoi la New Orleans, apoi la San Francisco. De ce s-ar fi oprit acolo? S-au îmbarcat pe-un vapor către Hawaii, pe urmă către Yokohama. Dup-un sejur în Japonia, s-au deplasat şi mai departe, la Beijing, în Manciuria, la Shanghai, Hong Kong, Macao, în Ceylon. Cele mai bune hoteluri şi casele bogătaşilor plini de recunoştinţă i-au găzduit în perioada respectivă. Bombay, New Delhi… Un an sau doi în Raj105-ul britanic – de ce nu? O vară-n staţiunile de munte. Pe urmă: Aden, Suez, Cairo, Cipru, Constantinopol, Atena. O iarnă la Roma, o primăvară la Viena, o vară la Berlin, Crăciunul la Paris. În cartea lui, Cantillon descrie felu’-n care-şi perfecţionau artele cei doi gemeni, pe măsură ce călătoreau şi admirau priveliştile, „aşezându-se, pentru câte un scurt sejur, ca nişte păsări exotice, în orice societate se aflau, întâmplător, în fiecare moment“ – nu mai puţin de şase cereri în căsătorie a refuzat Norah, şi nu-ncape îndoială că Jonah s-a bucurat şi el de propriile cuceriri şi legături –, dar întotdeauna, şi fără excepţie, s-au îndreptat către vest, până când, într-o zi ploioasă de mai 1925, trenul de la Dover s-a oprit în Gara Victoria, şi cei