doi fraţi Grayer şi protectoru’ lor au luat o birjă până la o casă din Queen’s Gardens – „Grădinile Reginei –“, o stradă elegantă şi umbroasă din Bayswater.

— Şi-au finanţat cinci ani de trai în lux, cutreierând lumea-ntreagă şi organizând şedinţe de spiritism?

— Şi-au mai diversificat panoplia, după ce-au părăsit Statele Unite. Discipolii Căii Obscure deprind arta persuasiunii. O denumire mai populară e „controlu’ minţii“. Poate-ţi închipui, dom’şoară Timms, cum se pot scoate nişte bani, acolo, dintr-un asemenea talent…

Intru-n jocul lui:

— Dac-ar fi reală treaba cu „persuadarea“, înseamnă c-ai putea determina un milionar de lângă tine să-ţi facă un transfer bancar gigantic.

Mutra lui Fred Pink sugerează c-am ghicit corect. Zice:

— Şi, pe urmă, te foloseşti de-o altă abilitate, pe care ţi-a conferit-o Calea Obscură – se cheamă reducţie – pentru a-i şterge din memorie generosului binefăcător faptul că ţi-ar fi completat vreodată vreun cec. Unii i-ar spune crima perfectă; alţii ar numi-o supravieţuire; socialiştii ar vedea-n ea o redistribuire-a bogăţiei – şi Fred Pink se ridică-n picioare. Zice: Dom’şoară Timms, po’ să dau o fugă până la Domni? Mare greşeală cu berea – prostata mea nu mai e ce-a fost odată…

— Nu plec nicăieri, zic, făcându-i semn spre ieşire. Deocamdată, îmi spun mie.

— ’Mneata nu-ţi bei sucul de roşii?, zice Fred Pink – la care mă uit la pahar.

— Ăăă… nu prea-mi place, de fapt, zic.

— Ţi-aduc eu altceva când urc. Ţi se face sete când stai s-asculţi.

— Nu-i nevoie, zău, îi spun, făcându-i semn cu mâna că e liber să plece, la care el face o grimasă fals-morocănoasă:

— De ce? Insist…

— Poate mai târziu…

După ce pleacă, sting reportofonul digital. Totu-i salvat acolo – nu că mi-aş propune să mai ascult vreodată ce mi-a povestit. Numai un teoretician al conspiraţiei pe deplin convins ori un bolnav mintal ar face legătura-ntre o asemenea poveste, care-amestecă Norfolkul, Dublinul, Algeria, America, linia de navigaţie transpacifică şi Orientul misterios, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, un grup de şase studenţi daţi dispăruţi în 1997. Parcă-mi şi vine s-o şterg uite-acum, cât mai sunt înc-o mulţime de trenuri de-ntoarcere spre Londra. Zău aşa, ce-ar putea face Fred Pink, dacă mi-aş lua tălpăşiţa? Mi-ar trimite-un e-mail furios? Doar sunt jurnalistă – primesc pe oră câte douăzeci de e-mailuri furioase. Fred Pink şi-a petrecut nouă ani din viaţă-n comă, alţi ani sub cheie, într-un salon securizat, la distanţă de Slough, şi se dovedeşte-a fi un adept convins al magiei negre. Omul are minţile vraişte. Dar, nu – i-am dat cuvântul meu că stau până la ora nouă, aşa că stau. E doar 8:27.

Ultimul mesaj-text era de la Avril, cum şi bănuiam:

o ce misterios! serios acum sper dl p nui pierdere de vreme. scriemi daca nevoie urgent mesaj salvare.

Îi răspund:

juriu inca delibereaza priv dl p. iau probabil tren circa 930. ajung inapoi padders 10 acasa pana 11 sper. xxx. – TRIMITE

Nu-mi aduc aminte să fi mâncat de cină, aşa că presupun c-am sărit-o. Cobor la bar, să văd ce e de mâncare, dacă e ceva. Localul arată ca o scenă dintr-o piesă de teatru, şi-anume c-o scenografie făcută cu bani puţini. Odată cu plecarea tipului orb şi-a câinelui care-l însoţea, populaţia de la Vulpea şi Copoii s-a redus la patru inşi. La televizorul cu plasmă fixat sus, pe perete, joac-o echipă de fotbal roşie c-o altă echipă, albastră, dar nu ştiu care-i fiecare. Avril ştie, de pildă, că MUN înseamnă Manchester United, şi ARS e prescurtarea de la Arsenal, dar eu nu reuşesc niciodată să-mi dau seama la ce denumiri se refer-acronimele. Se bate-un corner acum, şi patroana, care vrea să vadă ce iese – nu e gol –, aşteaptă câteva momente, după care se târăşte până la capătul barului, unde mă aflu. O-ntreb dacă vinde gustări, şi ea-mi răspunde-abia după ce face-o pauză destul de lungă, pentru a-mi demonstra cât de tare dispreţuieşte lesbienele din mass-media metropolitană:

— Sărăţele cu brânză şi ceapă sau doar cu sare, alune prăjite-n coajă, sâmburi de-acaju glasaţi cu miere. Astea-s toate.

Vai de mine, te şi-ncurci într-o asemenea diversitate!

— Două pungi de-acaju, zic, plus o apă tonică dietetică, la care vreau şi lămâie. Vă rog.

— N-avem decât apă tonică normală. Dietetică, n-avem.

— Se pare c-o să iau, atunci, o apă tonică normală. Mulţumesc foarte mult.

Patroana culege două plicuri de sâmburi de pe-o poliţă, ia şi apa tonică de pe-un raft de mai jos, îi desface dopul, se-ntinde dup-un pahar, în care dă drumul unei felii de lămâie cam ofilite, după care, bate-n clapele casei de marcat, c-un deget arătător osos.

— Trei lire patruş’cinci, zice – îi întind suma exactă, iar ea-ntreabă: Şi pentru ce gazetă scrii, deci?

— Pentru Ocheanul. E-o revistă.

— N-am auzit de ea.

— E mai cunoscută-n Statele Unite decât aici.

— Ca Detectivu’ particular106, este? O gazetă de-alea satirice.

— Nu, nu chiar. Mai puţin satirică.

— Şi-atunci, zice, de ce dau americanii două cepe degerate pe şase studenţi engleji, care-au dispărut într-un orăşel englezesc – şi-asta cu nouă ani în urmă?

— Nu-s convinsă că le dau nici pe-alea, zic. Redactorul meu şef decide asta. Eu sunt doar curioasă – mă gândesc dacă să-i spun patroanei despre Sally, dar mai bine, nu. Zic: E treaba mea să fiu curioasă.

— Aia-i de-acum istorie antică, toată povestea, zice patroana, şi-aruncă o privire către toaletă, după care se-apleacă şi se-apropie destul de mult de mine, încât să văd efectele unei vieţi epuizante chiar şi sub tencuiala de machiaj pe care-o poartă pe faţă. Nu-i faci nici un favor lu’ Fred, mai zice, dându-i ghes cu-ale lui, astea. Se-nvinovăţeşte c-a dispărut Alan, ceea ce, de fapt, e numa-n capu’ lui. Şase ani a petrecut la spitalu’ Dawkins, încuiat într-o cameră cu teleburticii