— Domnu’ Pink mi-a povestit şi despre trecutul său medical, da.

Parcă mestecă-n dinţi patroana o gumă fantomatică. Zice:

— Pân-atunci, se crede nu-ştiu-ce inspector Morse, care-o să rezolve ditamai misteru’ şi-o să-i găsească, poate, pe-Alan şi Cei Şase din Dosarele X pe cine-ştie-unde, poate chiar vii, ceea ce-i o dublă nebunie. Auzi, cică „Cei Şase din Dosarele X“ – de parc-ar fi totul o tâmpenie de film de la televizor. Numai că nu e. Nu – e serios. Şi-aduce durere. Cel mai bine-i să laşi lucrurile-ngropate, cum s-au brodit. Nevastă-sa l-a părăsit pe Fred, până la urmă. Era o sfântă de femeie, Jackie, dar, când Fred a şters-o în Algeria, n-a mai suportat şi s-a mutat înapoi la ea, pe Insula Man. Fred, acum, nu se mai gândeşte la nimic altceva, to’ timpu’, decât la teoriile lui cu Iluminaţii108, cu Sfântul Graal, cu Atlantida şi cu ce-mama-naibii o mai fi săptămâna asta. Şi tu – zice ea, încrucişându-şi braţele cărnoase peste piept, când Fred Pink îşi face-apariţia pe uşa din colţ, pe care scrie „Domni“ –, da, tu, i-alimentezi toate astea. Torni gaz peste foc. Ei, Fred – şi se-ndreaptă de spate, zâmbind către Fred Pink, de parcă nimic nu s-ar fi-ntâmplat. Noua ta prietenă cea mai bună, aici de faţă, îmi spunea câ’ de mult sunt în stare să se-njosească unii bulangii din presă, numai ca să pună laba pe-un subiect. Vedea-i-aş plini de sânge şi daţi la rechini – părerea mea. Să vedem cine sfâşie pe cine-atunci. De-astă-dată, vrei un coniac, este?

— ’Mi pare rău c-ai sta’ de vorbă cu Maggs, zice Fred Pink, după ce ne-ntoarcem în salonul de la etaj. N-ar fi trebuit să-i spun că ’mneata eşti ziaristă. Oamenii de-aici preferă să uite cu desăvârşire de Cei Şase din Dosarele X. Prea e ca-n filmul ăla de groază cu Amityville109 sau ca-n povestea cu Triunghiul Bermudelor. Strică preţurile caselor.

Molfăi un pumn de sâmburi de-acaju glasaţi cu miere – Dumnezeule, buni mai sunt!

— „Bulangioaică“, zic. Aşa simpatic nu mi s-a mai spus niciodată, zău. Deci, dom’le Pink: i-am lăsat pe doctorul Cantillon şi pe gemenii Grayer la Bayswater, după anii lor de peregrinări prin ţări străine.

— Da, zice Fred Pink, agitându-şi coniacul în pahar. Anul este 1925, deci. Norah şi Jonah sunt de douăş’şase de ani, iar unchiu’ Léon a-mplinit cin’zeci. De zece ani le face lipelile, îi păzeşte, se-ocupă de relaţiile lor publice, le ţine contabilitatea. Ei, de-acum, vrea să le fie şi biograf, ba chiar mai mult – Ioan Botezătoru’110 să fie pentru ei. Vezi ’mneata, s-a hotărât el c-a venit vremea să facă totu’ public şi să convingă lumea că ştiinţa şi spiritualismul se puteau căsători absolut respectabil. Banii şi traiul în confort nu-i mai ajungeau – ăsta-i adevărul. Noua lui ambiţie: să-mpământenească o nouă disciplină – psihezoterica –, pentru care el, doctoru’ Léon Cantillon, să fie concomitent un Darwin, un Freud şi-un Isaac Newton. Ceea ce l-a pus într-un mare dezacord cu Norah şi Jonah Grayer. Fiindcă, vezi ’mneata, ei îşi băuseră deja porţia de lumea-cea-mare-şi-rea, până la faza respectivă, şi erau deja sătui de ea. Tot ce voiau era să se-ascundă pe undeva şi să vadă ce fundături de pe Calea Obscură poate că nu erau chiar de tot înfundate, la urma urmei. Aşa că l-au refuzat pe Cantillon – fără nici o biografie, fără nici o mare dezvăluire, şi gata cu-apariţiile publice. Obedientul unchi Léon le-a spus gemenilor: „V-aud şi v-ascult“. Numai că obedientul unchi Léon minţea printre dinţi. Şi-a petrecut cea mai mare parte din următorii doi ani scriindu-şi capodopera intitulată Ridicarea vălului. Nu era deloc obişnuita supă reîncălzită cu „primii zece vrăjitori şi vrăjitoare din Europa“ – cum erau pe-atunci majoritatea cărţilor despre ocultism. Trei părţi avea cartea lui Léon Cantillon. Partea-ntâi conţinea prima istorie completă scrisă vreodată a Căii Obscure, de la începuturile din secolul cinşpe până-n secolul douăzeci. Parte-a doua conţinea biografia gemenilor Grayer, de pe vremea când trăiau la Conacu’ Swaffham până la revenirea lor în Anglia. Parte-a treia conţinea un manifest al Societăţii Psihezoterice Internaţionale, care urma să se-nfiinţeze la Londra – ghici pe cine avându-l ca preşedinte pe viaţă?

Telefonul îmi bâzâie-n geantă. Pun pariu că e răspunsul dat de Avril răspunsului meu. Nu-i decât 8:45 – poate să mai aştepte.

— De ce n-a respectat Cantillon voinţa gemenilor?, întreb.

— Nu ştiu sigur. Presupun că şi-a făcut socoteala că, odată secretul scos la iveală, şi dacă toţi şi toate clamau, în stânga şi-n dreapta, să demareze-odată Era Psihezotericii, fraţii Grayer aveau să vadă câtă dreptate-avea el, Cantillon, la urma urmei, şi să se-nroleze în mişcarea lui. Dacă asta, într-adevăr, a fost gândirea lui – şi Fred Pink îşi mai scutură ceva mătreaţă din păr –, Cantillon a greşit. A greşit la modu’ tragic. Pe 29 martie 1927, editorul i-a livrat zece cutii cu exemplare din Ridicarea vălului. Pe 30 martie, a doua zi, doctoru’ nostru le-a expediat vreo şase duzini de-xemplare unei pletore-ntregi de teozofi, filozofi, ocultişti şi sponsori din Anglia şi din alte ţări. Exemplarul meu din carte, pe care-l păstrez într-o casetă de valori, într-un loc despre care nu ştie nimeni, e doar unul din cele şase duzine. A treia zi, pe 31 martie, la primele ore ale zilei, un poliţai plasat convenabil, care-şi făcea rondu’ pe strada Grădinile Reginei, l-a văzut pe Léon Cantillon ieşind pe fereastra glisant-a locuinţei lui, de la etajul cinci, proţăpindu-se pe pervaz, gol cum îl făcuse mă-sa, şi strigând în gura mare-aşa: „Mintea e propriul ei loc, şi-n sine poate face rai din iad şi iad poate face din rai“ – asta-i din John Milton, din Paradisu’ pierdut, dacă eşti curioasă. După care,