a sărit. Poate c-ar fi scăpat cu viaţă, dar a căzut pe-un şir de suliţe-ascuţite, cum avea gardu’. Ţi-o poţi închipui scena. Foarte potrivită pentr-o minune care ţine trei zile. Medicu’ legist a trecut în scripte verdictu’ de moarte pe motiv de nebunie, iar Gazeta de Westminster a relatat desfăşurarea-nmormântării. Jonah i-a citit elogiul, în timp ce Norah, „întruchiparea însăşi a durerii sfioase, îmbrăcată c-o rochie lungă până la glezne, din crep negru“ – da, exact aşa era, şi-am învăţat-o pe de rost –, suspina după îngerul ei păzitor. Jonah i-a spus reporterului că se rugase ca „bizarele-amăgiri“ ale doctorului Cantillon să demonstreze cât de periculos putea fi să-ţi bagi nasu’-n ce ţinea de magia neagră. Vicarul Grimond ar fi fost mândru de ei. Săptămânile-au trecut, finalu’ tragic al fostului doctor din Legiunea Străină li s-a şters din minte oamenilor şi, exemplar cu exemplar, stocul rămas neexpediat din Ridicarea vălului a fost ars în şemineul gemenilor Grayer, din casa de pe strada Grădinile Reginei.

O formulă mă deranjează:

— „Un poliţai plasat convenabil“?, întreb.

— Să nu te pui niciodată c-un specialist în persuasiune, zice Fred Pink, sorbindu-şi coniacul.

Ca să urmezi şirul de firimituri de pâine lăsate de Fred Pink în urma lui, trebuie să-ţi legi la ochi propria sănătate mintală. Zic:

— Ceea ce-nseamnă că un specialist în persuasiune poate să şi fac-un om să se-arunce pe geam?

— Eee-xact aşa, dom’şoară Timms.

— Dar Cantillon, în povestea ’mneavoastră, le-a fost prieten loial şi protector.

— Le-a fost, da; numai că le devenise-o ameninţare. Şi mai era şi-un fel de apostat: ocultismu’ e ca orice alt ordin religios – dacă nu cumva e ca orice grupare de extremişti. Totu-i numa’ bere şi senin, şi „familia ta, noi suntem“ câtă vreme le-asculţi ordinele, dar, de cum începi să vii cu propriile tale idei sau să vorbeşti altceva decât ai învăţat la şcoala lor, hop şi cuţitele. Indiferent dac-a fost împins Cantillon sau dac-a sărit, urma celor doi Grayeri devine tot mai vagă după articolul din Gazeta de Westminster – şi vagă rămâne, timp de patru ani dup-aceea. Casa din Bayswater au părăsit-o în mai 1927 – le-am datat plecarea după registrele spălătoriei pe care o foloseau –, după care, urmeaz-o mare pată albă. Am dat peste-o posibilă reperare a gemenilor la Sainte-Agnès, în Alpii Maritimi, în 1928; o referire la doi gemeni englezi, capabili să le citească oamenilor gândurile, în Rhodesia, în 1929; şi-o „Miss Norah“ care-avea un frate geamăn, într-o scrisoare de dragoste din 1930, trimisă tocmai din Fiji, dar nici o altă… – cum era formula? –, da, „coroborare-ncrucişată“ – şi Fred Pink bate darabana cu degetele pe ghiozdanul umflat din faţa lui. Zice: Ai fost răbdătoare pân-acum, aşa c-o să mă grăbesc s-ajung şi la sora dumitale, până nu sună ceasul de pe urmă, de ora nouă.

— O să trebuiască să plec atunci, dom’le Pink, îi spun.

— În august 1931, zice, potrivit registrului funciar din zonă, domnul Jonah Grayer şi sora ’mnealui, dom’şoara Norah Grayer, au cumpărat Conacu’ Slade, o proprietate situată la nici două sute de metri de chiar acest local, unde ne-aflăm. Fusese-o casă parohială şi ţinea de parohia Sfintei Brianna. Demult de tot, fusese împresurat de păduri şi câmpuri, deşi, când s-au mutat fraţii Grayer în el, Conacu’ Slade ajunsese deja o fortăreaţă-nconjurată de ziduri, într-o mare de case de cărămidă, dintr-un oraş mai mult de trecere decât de rămânere, ca să zic aşa. Cartierul colcăia de muncitori industriali, de familii numeroase, de irlandezi şi-alţi itineranţi, de oameni care veneau şi plecau şi care făceau chefuri în miez de noapte. Ceea ce le venea mănuşă fraţilor Grayer, pentru scopurile lor.

— Care să fi fost acele scopuri, dom’le Pink?

— Aveau nevoie de şoareci de laborator, dacă mă-nţelegi ’mneata.

Ce-nţeleg este că acul ţăcăno-metrului urcă tot mai mult.

— Şoareci de laborator pentru… ce fel de experimente?, zic.

Ochelarii lui Fred Pink reflectă şi curbează lumina păcloasă de pe stradă.

— O să mor într-una din zilele-astea, zice. Am şapteş’nouă de ani de-acum, încă mai fumez ca un coş de şemineu şi am tensiunea deja cronicizată. Maggs, patroana de jos, o să moară şi ea; cine-ţi tot trimite dumitale mesajele-alea – şi-ăla sau aia-o să moară; şi ’mneata o să mori, dom’şoară Timms. Moartea-i singura garanţie-a vieţii, nu? Ştim asta cu toţii; şi totuşi, aşa suntem făcuţi, să ne-ngrozim de ea. Groaza respectivă e totuna cu instinctul nostru de supravieţuire şi ne foloseşte când suntem tineri, destul de bine, dar ajunge să fie-un blestem când mai îmbătrânim puţin.

— Sunt convinsă c-aveţi dreptate, dom’le Pink. Şi-atunci?

— Norah şi Jonah ce-au vrut? Să nu mai moară – niciodată.

Exact în acest moment, ca la un semn, se-nscrie un gol la televizorul de jos, şi publicul revine la viaţă şi răcneşte ca un ceainic în care apa clocoteşte de zor. Îmi păstrez o mină de profesionistă.

— Nu vrem asta cu toţii?, întreb.

— Aşa este, vrem. Să trăim etern – şi Fred Pink îşi dă jos ochelarii, ca să şi-i frece de cămaşa pătată. Zice: De-asta s-a inventat religia, şi de-asta religia rămâne inventată. Ce altceva contează mai mult decât să nu mori? Putere? Aur? Sex? Un milion de lire? Un miliard? O mie de miliarde? Chiar aşa? Nici măcar un minut în plus nu-ţi cumperi cu banii ăştia, dacă ţi-a suna’ ceasu’. Nu – să păcăleşti moartea, să păcăleşti îmbătrânirea, să păcăleşti azilu’ de bătrâni, să păcăleşti oglinda şi mutra de cadavru dezgropat, cum e-a mea, pe care-ai s-o vezi şi ’mneata-n oglindă, şi-ncă mai repede, dom’şoară Timms, decât ai crede – ăsta-i un trofeu pentru care merită să ieşi la vânătoare, să răpeşti. E singuru’ trofeu pe care merită să-l vânezi. Şi la ce ne dorim, la aia şi visăm. Recuzita de scenă se schimb-odată cu vremurile, dar visu’ rămâne