unu’ şi-acelaşi: pietrele filozofale; fântânile vrăjite de pe văile pierdute-ale Tibetului; lichenii care ne-ncetinesc degradarea celulelor; rezervoarele cu lichid în care-o să ne congeleze timp de câteva secole, în cine-ştie-ce scop; calculatoare-n care-o să ne fie stocate personalităţile sub formă de unu-şi-zero, pentru tot restu’ timpului. Să punem punctul pe i – de nemurire-i vorba.

Ei bine, acul ţăcăno-metrului s-a ridicat la nivelul 11.

— Am priceput, zic.

Zâmbetul de pe faţa lui Fred Pink se arcuieşte-n jos, odată cu colţurile gurii lui.

— Singura piedică fiind că nemurirea-i o bazaconie, corect?

— Dacă tot mă-ntrebaţi, da, zic, ducând la gură sticla de apă tonică nedietetică – el îşi pune ochelarii-napoi pe nas.

— Dar dacă, ab-so-lut întâmplător, ar fi reală?, zice.

Aşa, deci: la ora 8:52 fix, Fred Pink se dovedeşte-a fi divorţat nu numai de nevastă-sa, ci de realitatea însăşi. Zic:

— Presupunând c-ar descoperi cineva „cum-să-faci-să-nu-mori“, nu cred c-ar putea păstra secretul prea mult timp.

Acum, el mă ia pe mine, de parcă mi-ar face-un hatâr. Zice:

— Zău, nu credeţi? Şi de ce anume nu credeţi, dom’şoară Timms?

Îmi înghit un suspin exasperat. Zic:

— Pentru că inventatorii, cercetătorii sau ce-or fi ei, respectivii, ar vrea să aibă parte de recunoaştere, de faimă, de premii Nobel…

— Ba NU, deloc. Şi-ar dori să nu moară ei, punct. Ceea ce nu s-ar întâmpla, dac-ar face totu’ public. Ia gândeşte-te puţin – la motivele sordide, jalnice, pentru care-atâţia şi-atâţia oameni se-omoară unii pe-alţii, în ziua de azi. Pentru petrol; pentru comerţu’ cu droguri; pentru controlu-asupra teritoriilor ocupate şi pentru noţiunea-n sine de „ocupat“. Pentru apă. Şi-n numele Domnului, al adevăratei lui voinţe, pentru cine sau de ce să fie stăpân peste accesul la el. Gândeşte-te la credinţa uluitoare că Iraku’ se poate transforma-n Suedia, dacă-i răstorni dictatoru’ şi răstorni şi ţara puţin cu dosu’-n sus. Ce n-ar face toţi obsedaţii ăştia de război, toţi oligarhii, toat-elitele şi-electoratele, ca să-şi impună pretenţiile peste măcar o porţie limitată din Viaţa Veşnică? Dom’şoară Timms, fără să clipeasc-ar declanşa chiar şi-al Treilea Război Mondial. Inventatorii noştri bravi s-ar trezi-mpuşcaţi de cine-ştie-ce maniaci, îngropaţi prin cutare buncăre – dacă n-ar muri, cumva, într-un război nuclear. Şi, dacă porţia, să zicem, ar fi ne-limitată, perspectivele-ar fi şi mai sumbre. Da, cu toţii am înceta să mai murim, dar n-am înceta să ne-nmulţim. Nu-i aşa? Oamenii-s câini, dom’şoară Timms – ştii asta. Păi, dă-le douăzeci, treizeci, cin’zeci de ani, şi-ar ajunge să fie treizeci, patruzeci, o sută de miliarde fiinţele umane care-ar consuma lumea noastră uitată de Dumnezeu. Ne-am îneca-n propriu’ nostru rahat, în timp ce ne-am lupta unii cu-alţii pe ultimu’ pahar de tăiţei prefierţi din ultimu’ magazin universal. Nu pricepi? Oricum ar fi, pierzi. Dacă eşti destul de isteţ şi descoperi nemurirea, trebuie să fii destul de isteţ şi să-ţi asiguri ţie însuţi o rezervă suficientă şi să mergi foarte, foarte, da’ foarte tare pe burtă. Cum au procedat gemenii Grayer, într-o mansardă, aproape de locu’-ăsta, în urmă cu op’zeci de ani – şi Fred Pink se lasă pe spate, se reazemă de spătarul scaunului, ca omul care a demonstrat ce se-aştepta de la el să demonstreze.

E de nezdruncinat şi-nfricoşătoare credinţa lui. Îmi aleg vorbele cu grijă:

— Cum au reuşit gemenii Grayer s-ajungă la rezultatul la care spuneţi c-au ajuns?

— Printr-un cvartet de inovaţii psihezoterice. În primul rând, şi-au perfectat lacuna. Ce-i aia? O lacună e-un mic spaţiu imun la trecerea timpului, în care o lumânare, de pildă, nu arde niciodată de tot, iar un corp nu-mbătrâneşte. În al doilea rând, şi-au amplificat acea transversie învăţată de la maestru’ lor, sayyid-ul – ceea ce numesc proiecţie astrală caraghioşii Erei Noi –, în sensu’ de-a se putea extrage din propriile trupuri şi deplasa câ’ de departe vor ei, câ’ de mult timp vor. În al treilea rând, au învăţat să stăpânească persuadarea pe termen lung, în aşa fel, încât sufletele lor să poată pătrunde într-un alt trup străin şi să-l ocupe. Ce-nseamnă asta? – că fraţii Grayer s-au văzut liberi, de-acum, să-şi părăsească propriile trupuri în lacuna pe care-au creat-o în mansarda Conacului Slade şi să posede trupuri din lumea exterioară. M-ai urmărit pân-aici, da?

Ei bine, da – Fred Pink e nebun de legat. Zic:

— Toate astea, presupunând că sufletele sunt ceva real.

— Sufletele sunt la fel de reale ca vezica biliară, dom’şoară Timms. Crede-mă.

— Şi nimeni, vreodată, n-a ţinut în palmă sau n-a radiografiat un suflet, pentru că…?

— Se poate face radiografie unei minţi? Ori senzaţiei de foame? Ori sentimentului geloziei? Ori timpului?

— Aha… Deci, sufletele sunt capabile să zboare prin jurul nostru, aşa, cum zboară Clopoţica111?

O ţeavă din perete scoate-un gâlgâit.

— Cu condiţia ca respectivu’ suflet să-i aparţină unui Înzestrat.

— Unui ce?

— Unui Înzestrat. Unuia cu potenţial psihic, sau care-ar putea să aibă potenţial psihic. Şi, da, precum Clopoţica – vorba vine; dar o asemenea Clopoţic-ar trăi-n mintea dumitale, fără să-ţi ceară consimţământul, chiar şi ani de zile, dac-ar vrea ea, ţi-ar pirata creieru’, ţi-ar controla fiecare-acţiune şi ţi-ar juca tot felu’ de feste cu propriile dumitale-amintiri. Sau te-ar omorî.

Iar îmi vibrează telefonul. Zic:

— Adică, gemenii Grayer sunt ca o pereche de jidovi rătăcitori112, care sălăşluiesc în trupurile altora, ocupându-le şi deplasându-se cu ele, în timp ce trupurile lor stau, bine-mersi, înlemnite într-o bulă temporală din Conacul Slade, unde-i veşnic 1931?

Fred Pink mai dă pe gât o-nghiţitură de coniac. Zice:

— 1934. Le-au trebuit câţiva ani – şi câţiva şoareci de laborator –, ca să-şi perfecţioneze modul de-operare, dacă se poate spune-aşa. Dar aici e-un clenci. Sistemul nu funcţionează la curent electric. Funcţionează la psihovoltaj. La psihovoltaju’ Înzestraţilor. La fiecare nouă ani, gemenii Grayer trebuie să şi-l alimenteze. Trebuie s-ademenească soiul corect de