musafir într-un fel de… realitate paralelă, căreia-i spun „lucrătură“. Că tot a venit vorba, lucrătura e cea de-a patra inovaţie psihezoterică. Odată musafiru’-ajuns acolo, gemenii trebuie să-l facă – ori s-o facă – să mănânce ori să bea o cantitate de banjax. Banjaxu’ e-o chimicală care slăbeşte cordonu’ de legătură dintre suflet şi trup, ca sufletu’ să poată fi extras în momentele dinaintea morţii.

Ce-i spui unui bătrân dus cu pluta rău de tot, care se-aşteaptă de la tine să te-nfiori la auzul istoricităţii extraordinare a revelaţiilor lui? Zic:

— Toate lucrurile-astea sună foarte complicat.

— Ei, dar gemenii Grayer le fac să pară simple. E-o formă de artă, înţelegi?

E-o nebunie de la cap la coadă – asta e.

— Şi cum se leagă ele de sora mea? întreb.

— Sora dumitale era şi ea Înzestrată, dom’şoară Timms. A fost ucisă de cei doi Grayeri pentru psihovoltajul ei.

Fix aşa. Uite, mă simt, acum, de parcă mi-ar fi tras un pumn în faţă. Şi-aş vrea să-i trag şi eu lui un pumn în faţă, pentru c-a vârât-o şi pe soră-mea în fantasmagoria lui de ţăcănit.

— Ştiam că nu Alan era, zice Fred Pink, şi m-am întâlnit cu fraţi şi surori ai celorlalţi patru, dar nici unul n-avea licărirea. ’Mneata, în schimb, o ai, ceea ce-mi confirmă, în sfârşit, că Sally era cea pe care-o urmăreau din to’ grupu’.

Mă-ncearcă diferite emoţii, toate amestecate mult prea tare, ca să mai poată fi recunoscute separat – ca ingredientele dintr-un mixer Moulinex, care zboară-n cerc. Zic şi eu:

— Dom’le Pink, nici măcar n-aţi întâlnit-o vreodată pe Sally.

— Da, dar studiul ei de caz lasă prea puţin loc de-ndoială. Când am citit ce-a scris doctoru’ ei de la Singapore, i-am bănuit imediat potenţialu’ psihic…

— Iertaţi-mă. Şi opriţi-vă. Când aţi citit ce anume?

— A urmat o terapie la Singapore. Precis eraţi la curent.

— Sigur că eram la curent, da’ ’mneavoastră… aţi citit rapoartele de psihiatrie care-o priveau pe Sally?

— Da – şi Fred Pink face-o mutră surprinsă de faptul că m-am supărat. Zice: A trebuit să le citesc.

— Cine v-a dat dreptul să citiţi ce scria-n dosare despre Sal? Şi cum aţi făcut rost de ele?

Bătrânul se uită către uşa de ieşire şi-şi coboară vocea:

— Cu mare, foarte mare dificultate, să ştii ’mneata. Dar şi cu conştiinţa curată. Dacă i-ar fi oprit cineva pe gemenii Grayer într-un deceniu mai vechi, dom’şoară Timms, şi nepotu’ meu, şi sora dumitale ar mai fi încă printre noi. Dar nu i-a oprit nimeni. Pentru că nimeni n-a ştiut această poveste, această explicaţie. Dar eu, în schimb, o ştiu, şi-am de gând să-i opresc. E ca-ntr-un război. Scopu’ scuză mijloacele într-un război. Chiar asta şi e războiu’: o sumă de scopuri care justifică mijloacele. Şi, mă crezi ’mneata sau nu mă crezi, eu sunt un luptător secret în războiu’-ăsta invizibil. Aşa că, da – un strop de scuipat îşi ia zborul de pe buzele lui –, m-am uitat prin ce-au scris doctorii despre Sally a dumitale şi la Singapore, şi la Great Malvern, dar nu, nu-mi cer iertare pentru asta, şi, trăgând linie şi-adunând…

Ia stai puţin – zic:

— Sally n-a consultat nici un terapeut la Malvern. I-a plăcut acolo.

Mila de pe chipul bătrânului e deconcertant de-autentică. Zice:

— Era mai mult decât nefericită, dom’şoară Timms. Hărţuită şi-nfricoşată fără milă. Voia să se sinucidă.

— Nu, sub nici o formă, zic. Mi-ar fi spus. Doar suntem rude.

— Şi, de cele mai multe ori, zice Fred Pink, scărpinându-şi o coapsă, rudele sunt ultimele care află despre marile-ntrebări existenţiale. Sau nu eşti de-acord?

Nu-mi dau seama dacă nu cumva se referă la sexualitatea mea complexă. O fi el sporadic nebun Fred Pink, dar prost sigur nu e. Sorb din apa tonică şi-mi dau seama că mi-am golit paharul. E 8:57. Ar trebui să mă ridic şi să plec. Uite-acum. Pe bune.

— Şi ’mneata eşti Înzestrată, continuă Fred Pink, uitându-se fix la fruntea mea. Spune-i aură, spune-i senzaţie, dar ştiu că şi ’mneata bâzâi de-atâta psihovoltaj. De-aia ne-am şi-ntâlnit aici, nu pe-Aleea Slade. Acolo, pe-alee, se cască deschizătura gemenilor Grayer în lucrătura lor. Te-ar mirosi-ndată.

Am întâlnit, pân-acum, destui duşi cu pluta, ca să ştiu că toţi au câte-un răspuns pregătit pentru orice obiecţie logică – de-aia şi sunt duşi cu pluta –, dar tot întreb:

— Dacă vampirii-ăştia de suflete n-o voiau decât pe Sally, de ce i-au răpit pe ceilalţi cinci? Unde sunt acum Alan şi restul grupului?

— N-aveau nevoie de martori fraţii Grayer. Alan şi restu’ grupului au fost, pur şi simplu… – aici, Fred Pink îşi încleştează iar maxilarele, ca şi cum ar fi într-o mare suferinţă. Zice: … înlăturaţi. Trupurile lor au fost înghesuite-n golul dintre lucrătura gemenilor şi lumea noastră. Ca nişte saci de gunoi aruncaţi pe-un tobogan în jos, către ghenă. Singura parte bună e că sufletele lor au trecut mai departe, pe când al surorii dumitale Sally a fost… convertit. Adică, mâncat.

Poate c-o parte din mine încă mai crede că logica-l mai poate salva pe Fred Pink, sau poate c-am o curiozitate morbidă-n legătură cu psihoza lui, sau poate că-i vorba de-o combinaţie-ntre cele două. Zic:

— Şi de ce n-a investigat poliţia niciodată Conacul Slade ăsta, dacă-i aşa de-aproape de locul unde-au dispărut Sally şi Alan?

— Conacu’ Slade, zice Fred Pink, a fost bombardat şi făcut praf şi pulbere-n 1940. Lovitură-n plin a unei bombe germane. Şoseaua Westwood şi Bulevardul Cranbury au fost reconstruite peste el după război.

E ora 8:59.

— Şi-atunci, cum a fost ademenită Sally-năuntru tocmai în 1997?

— A fost ademenită într-o lucrătură făcută după Conacu’ Slade. O copie. Un teatru-al umbrelor. Pentru faza preoperatorie.

— Şi de ce trupurile gemenilor Grayer, puse la păstrare-n lacuna lor de la mansardă, n-au fost distruse-n explozia