— Pentru că înăuntru’ lacunei, timpu’ s-a oprit cu doar câteva minute după ora 11 noaptea, în data de sâmbătă, 27 octombrie 1934. Adică, fix în clipa-n care lacuna şi-a început existenţa, cum ar veni. Dac-ai fi fost acolo şi-ai fi observat fenomenul, i-ai fi văzut pe gemenii Grayer dispărând – pfff! – ca şi cum i-ai fi văzut dintr-un eventual tren care s-ar năpusti cu viteza timpului, vorb-aia. Dar înăuntru, în lacună, e mereu acelaşi moment, pe vecie. Mai sigur decât în cel mai adânc adăpost antiatomic, de sub Munţii Stâncoşi din Colorado.

Are dreptate Maggs, patroana de la parter a localului. Nu fac decât s-alimentez nebunia unui bătrân abătut şi zdrobit. Iar îmi bâzâie telefonul. Braţele ceasului de pe perete se mută la ora nouă. Maggs râde tare şi prelungit – sunetul râsului ei îmi readuce-n minte viorile ca nişte pumnale, care-acompaniază scena cu duşul din Psycho113. Zic:

— Bun, sigur că e-o teorie detaliată, consistentă, dar…

— O vorbărie goală de la cap la coadă, este?, zice Fred Pink şi dă un bobârnac în paharul de coniac, reuşind să producă un ping!

— Nu cred în magie, dom’le Pink, îi spun, şi-mi închid reportofonul.

Bătrânul scoate pe nas un vălătuc amorf de fum, până-şi goleşte plămânii. Zice:

— Păcat, de vreme ce eşti ziaristă, vorb-aia. Speram c-o să scrii un expozeu pe lung şi pe larg în Ocheanu’ dumitale. S-alertezi autorităţile – şi se uit-afară, pe fereastra-ntunecată. Ce dovadă te-ar convinge?, adaugă.

— O dovadă care să fie-o dovadă, nu o credinţă care se vrea dovadă.

— Aha, zice, uitându-se placid la propriile unghii de la mâini, cu pete de culoarea cernelii şi-a tutunului – mă bucur că ia cu-atâta calm reacţia mea de respingere. Apoi adaugă: Dovadă, credinţă… Ce ţi-e şi cu vorbele-astea, nu?

— Îmi pare rău, dom’le Pink, dar nu vă pot crede. Nu pot, şi pace, iar acum trebuie s-ajung înapoi acasă, unde m-aşteaptă partenera mea.

Fred Pink dă din cap a-ncuviinţare. Zice:

— Mă rog, am promis c-o să-ţi chem un taxi, şi taman asta o să fac. Oi fi eu zărghit, dar tot sunt un om de cuvânt – şi se ridică de pe scaun. Lipsesc doar o clipă. ’Mneata verifică-ţi mesajele. Cineva-şi face griji.

S-a sfârşit. Mă simt golită pe dinăuntru. Avril mi-a trimis nici mai mult, nici mai puţin de şase mesaje-text:

terminat scumpo? facut supa dovleac.

O să fie perfectă supa, înainte de culcare. Următorul la rând:

ultimul tren de londra de la tine: ora zero si doispe. teai suit in el?

Foarte grijuliu din partea ta, Avril, dar şi cam ciudat, de vreme ce e numai ora 9 seara. Dacă nu cumva „teai suit“ vrea să zică „te sui“, de fapt. Deschid şi-al treilea mesaj:

ok oficial ingrijorata. incercat sa sun. mesaj ABONATUL NU POATE FI CONTACTAT. unde esti? ramai hotel sau cum? SUNAMA.

Să rămân la hotel? Avril nu e genul care să se-ngrijoreze, de felul ei – şi de ce-aş avea nevoie să rămân la hotel? Şi, dacă poate să trimită mesaje-text, de ce nu poate să sune? Să fie reţeaua de vină? Următorul mesaj sun-aşa:

scumpo e ora 3 dimi si te stiu fata mare & tare dar SUNA sa spui ca esti bine altfel nu dorm. nai uitat ca maine se marita lotta?

3 dimineaţa? Ce tot vorbeşte? Celularul meu zice că-i 21:02 – şi ceasul cu geamul crăpat concordă. Avril nu se face niciodată mangă de la băutură şi nu fumează droguri. O sun pe celular… şi primesc mesaj de LIPSĂ de SEMNAL. Fantastic. Probabil c-ăia de la Vodafone au început să-şi îmbunătăţească reţeaua, după ce-am primit mesajele de la Avril. Deschid mesajul numărul 5:

freya teai suparat? daca da nunteleg pare rau nam putut dormi nu pot gandi bolnava dengrijorare. nunta lottei incepe la pranz nu stiu daca merg sau telefonez politie sau ce fac numi pasa ce sa intamplat sau daca esti cu cineva te rog ROG sunama.

Avril nu face glume de-astea de-mpulecat minţile, iar dacă nu-i o glumă, înseamnă c-are o cădere nervoasă rea de tot. „Dacă eşti cu cineva“? Dar noi suntem, şi-una, şi-alta, monogame. De la bun început am fost. Avril ştie asta. Sau ar fi cazul să ştie asta. Încerc să-l sun pe Tom, vecinul nostru, dar e-aceeaşi LIPSĂ DE SEMNAL. Poate e la bar vreun telefon cu plată – Vulpea şi Copoii nu s-a rupt prea tare de anii 1980. Dacă nu, o s-o rog pe Vaca Temperamentală de Maggs, patroana, să-mi dea voie să folosesc telefonul ei fix. Parcurg şi mesajul final:

spus lotta ca tu febra glandulara deci ramanem acasa. sunat la nic & beryl nici ei nu auzit de tine. politia zis asteptat 48 ore inainte inceput cautari. TE ROG FREYA SUNAMA. SIMT PIERDUT MINTILE!!!

Nimic din ce mi-a spus Fred Pink astă-seară nu m-a tulburat atât de tare ca mesajele-astea. Avril e cea sănătoasă la cap, care mă consolează pe mine după câte-un coşmar, care-mi prinde centura de siguranţă la loc, după ce eu mi-o zvârl cât colo. Singura explicaţie nu poate fi – da, exact aşa – decât că şi-a pierdut minţile, cum spune. Cobor în mare grabă scările către barul de la parter…

… iar când ajung, pătrund în camera de la etaj, din care tocmai ce-am plecat… şi rămân acolo, în prag, tremurând toată şi-ncercând să-mi recapăt suflul, de parcă tocmai ce-aş fi fost udată leoarcă de nişte apă cu gheaţă. Mă sprijin cu mâna de tocul uşii. Aceleaşi mese, aceleaşi scaune, aceeaşi fereastră-ntunecată de la noaptea de-afară, aceeaşi reclamă la Guinness emailată, c-un spiriduş care cântă la scripcă – salonul de la etaj al cârciumii Vulpea şi Copoii. Luând-o în jos, am ajuns înapoi sus. Creierul meu insistă: exact asta s-a întâmplat. Creierul meu insistă: aşa