ceva nu se putea-ntâmpla. Reportofonul meu digital e tot pe masa la care am stat eu şi Fred Pink – am uitat să mi-l iau, în graba cu care m-am ridicat –, între sucul de roşii nebăut, plicurile de sâmburi de-acaju golite şi paharul de coniac din care a băut Fred Pink. În spatele meu, scările o iau în jos, şi, de unde sunt, văd podeaua barului de la parter, un model urât, gen tablă de şah, cu dale albe şi negre. Aud cum se dă la televizor fondul muzical de la Ce veşti am pentru tine!114 Respiră, Freya, gândeşte. Stresul îţi provoac-aşa ceva; slujba te stresează; faptul c-ai ascultat cum un cap-sec ţi-a spus că surorii tale i-a fost convertit sufletul în carburant diesel – povestea lui te-a stresat. Mesajele de la Avril – şi ele te-au stresat. Memoria-i ca un ţipar alunecos, în cele mai multe cazuri, aşa că, evident, e-vi-dent, ţi-ai… pur şi simplu, ţi-ai pre-imaginat c-o luaseşi pe scări în jos, dar n-ai luat-o, de fapt. Dacă-ncepi să cobori scările din nou – să le cobori acuma, vreau să zic –, să păşeşti calm pe câte-o treaptă-n jos, apoi alta, sunt sigură că…

Îmi sună celularul. Scormonesc la-ntâmplare şi mi-l scot din geantă. APELANT NECUNOSCUT scrie pe ecran. Izbucnesc într-o cumplită rugăciune seculară – Avril să fie! – şi răspund c-un Alo!! frenetic.

Tot ce-aud e ca o furtună dezlănţuită de zgomot de fond. Zic:

— Sunt Freya Timms. Cu cine vorbesc?

Poate că s-ar întări semnalul, dac-aş sta lângă fereastră. Zic mai tare şi mai clar:

— Avril? Tu eşti?

Copacii mari de la Şoseaua Westwood ascund felinarele. De undeva, din toiul uraganului de zgomot de fond, se disting nişte vorbe: Vă rog! Nu pot să respir…

Sally. E vocea ei. Da, e Sally. Mă ghemuiesc la podea. Sora mea, Sally.

Nu poate fi ea. Ba ea este. I-auzi ce zice: Nu puteţi să-mi faceţi aşa ceva! Nu se poate!

Sora mea e-n viaţă! Rănită şi speriată, dar vie! Vorbele mi se dezgheaţă, şi gâtul ferecat mi se desface suficient cât să zic:

— Freya sunt Sal – unde eşti? Sal! Unde eşti?

Zgomotul de fond urlă, tună, plesneşte, geme, trosneşte, şi-aud aşa: Cinevaîntrobunăziosăvopreascosăsuferiţişivoiosăplătiţi…

Se-ntrerupe, linia-i moartă, şi ecranu’-mi arată iar: LIPSĂ DE SEMNAL. În capul meu, ceva strigă: NU!, dar asta nu m-ajută, aşa că-ncep să butonez meniurile, căutând VEZI MENIU, dar apăs din greşeală pe JOCURI şi activez Şarpele, şi nenorocitu’ de celular tâmpit nu-mi dă voie să revin până nu se-ncarcă tot jocu’, dar Sal e vie, vie, vie, şi-acuma chiar c-ar trebui să chem poliţia, dar, dacă mă sună ea-napoi, tocmai când eu vorbesc la poliţie, sau dac-a fost încuiată-n beciul cine-ştie-cărui psihopat ăştia nouă ani, ca femei-aia din Austria, Kampusch115, care-a scăpat din mâinile răpitorului cu câteva luni în urmă, sau dacă…

Iar îmi cântă şi-mi luminează celularul. Răspund:

— Sally?

— Nu, scumpo, sunt Vaca Temperamentală de la parter.

Maggs, patroana? Zic:

— Uitaţi, cobor acuma. Trebuie să…

— Mă tem, scumpo, că-i puţintel cam târziu acum s-o mai ajuţi pe Sally, zice.

În capul meu, parc-o mai aud o dată, repetând aceeaşi replică.

Nu pot să vorbesc, să mă mişc, să gândesc – nu pot să fac absolut nimic…

Muştele moarte din cercurile de lumină de pe stradă s-au trezit la viaţă.

— N-a fost decât un ecou al ei, scumpo, continuă femeia. Substanţa ei reziduală. Căsuţa vocal-a timpului de-acum nouă ani, dacă vrei. Da, bine, bine – ai auzit-o pe fantoma soră-tii vorbindu-ţi.

De frică, mă dau înapoi prin aerul gros ca un clei.

— Cine eşti?, reuşesc să-ngaim – la care, Maggs îmi pare ironică şi prietenoasă:

— Cu siguranţă că una dintre jurnalistele de vârf de la Ocheanul e-n stare să-şi ia inima-n dinţi şi să vină c-o bănuială inteligentă, după tot ce-ai auzit astă-seară – sau nu?

Mi-a scăpat ceva, dar nu-mi dau seama ce.

— Vreau să vorbesc cu domnul Pink.

— Adevăratul Fred s-a prăpădit cu luni în urmă, scumpo. Cancer de prostată – oribilă moarte.

Un uriaş nod în gât îmi blochează plămânii. Ce-i asta? O psihopată bona fide, care-ntruchipează morţii şi ţine-un club special de-ajutoare duse cu pluta – ceilalţi consumatori? O cârciumă bine ferecată; obloane lăsate; crimă. Crimă. Ia hai la fereastră. E din cea cu cadru mobil, dar şi cu zăvoarele puse, şi nu se deschide.

Vocea patroanei se-aude cu intermitenţe din celularul meu Nokia:

— Mai eşti acolo, scumpo? Se cam întrerupe legătura.

Ţine-o de vorbă, îmi spun.

— Uitaţi ce e, spuneţi-mi unde-i Sally – atâta vreau. Sunt sigură că…

— Sally nu-i nicăieri, zice. Sally-i moartă – moartă, moartă, moar-tă…

Scap telefonul pe jos şi nu m-aplec după el; în schimb, apuc un scaun cu care să fac ţăndări fereastra să urlu săriţi că mă omoară să trezesc toată strada să cobor pe-un burlan ori să sar direct jos afară – dar, când mă-ntorc, să dau cu scaunu-n geam, fereastra nu mai este. E-un perete-n locul ei. A dispărut. E-un perete-n…

Mă-ntorc spre scări. Nu mai sunt nici scările. O uşă palidă e-n locul scărilor, o uşă c-un mâner auriu, cam uzat. Patroana stă dincolo de uşă. Ea face toate astea. Nu ştiu cum le face, dar ea le face şi tot ea e-n capul meu, înăuntru. Sau… stai stai stai…

Eu sunt cea care face asta. Eu sunt cea cu psihoza, nu Fred Pink.

De-o ambulanţă am nevoie, nu de-o maşină de poliţie. 999 – formează-l. Acum.

Serios, ce-i mai plauzibil? Ca legile fizicii să cedeze ori ca o ziaristă copleşită de stres – ea să cedeze? Îmi culeg celularul de pe jos, rugându-mă ca faza