— Bună ziua, serviciul de urgenţă…

— Da, bună, zic. Numele meu e… Freya Timms. Eu… ăăă… sunt… eu…

— Linişteşte-te, Freya, zice operatoarea, care seamănă la voce cu mama, numai că eficientă. Spune-mi în ce situaţie te afli, şi vom vedea-mpreună ce e de făcut ca să te-ajutăm.

Dacă-i vorbesc de halucinaţii într-o cârciumă, o să mă trimită la plimbare, dându-mi cine-ştie-ce număr de la vreo linie de sprijin. Am nevoie de ceva care să sune drastic:

— Am intrat în travaliu, zic. Sunt numai eu, într-un fotoliu rulant, şi am nevoie de-o ambulanţă.

— Foarte bine, Freya, nu intra-n panică; unde anume te afli?

— Într-un local – Vulpea şi Copoii –, dar nu sunt de pe-aici, aşa că…

— E-n regulă, Freya, ştiu Vulpea şi Copoii. Fratele meu şi eu locuim ceva mai jos, pe-aceeaşi stradă.

Mă gândesc: Doamne sfinte! – dar apoi înţeleg.

Înţeleg de ce-i suna vocea chiar aşa de-amuzată.

Înţeleg şi că nu e nici o scăpare de-aici.

— Mai bine mai târziu decât niciodată, zice vocea fermă de la telefon. Întoarce-te şi uită-te la lumânarea de pe masă, din spatele tău. Acum…

Mă conformez, şi camera se-ntunecă. O lumânare stă-nfiptă într-un sfeşnic ornamentat cu semne runice pe picior şi pe bază. Flacăra se leagănă.

— Urmăreşte flacăra, îmi ordonă vocea. Cu atenţie.

Realitatea se-ntoarce în sine, ca o figurină origami, şi se-ntunecă pân-ajunge neagră. Nu-mi simt corpul, dar stau în genunchi, aşa mi se pare, şi trei chipuri se afl-acum alături de mine. La stânga lumânării, pluteşte-o femeie de treize’-şi-ceva de ani. Mi se pare cunoscută… E Maggs, patroana localului, doar că mai tânără cu douăzeci de ani, mai slabă, mai blondă, cu pielea mai netedă şi de-o frumuseţe nefirească. La dreapta lumânării, e-un bărbat de-aceeaşi vârstă cu ea, şi el blond, şi el cunoscut mie – tot studiindu-l, îi văd chipul transformându-se în cel al unui Fred Pink tânăr. Cei doi sunt gemeni. Cine ar putea fi în afară de Norah şi Jonah Grayer? Stau absolut nemişcaţi, la fel ca flacăra lumânării, cum stă şi cea de-a treia figură, care se uită la mine pe deasupra lumânării. E Freya Timms şi se holbează dinăuntrul unei oglinzi. Încerc să mişc un membru, un deget mare, o pleoapă, dar sistemul meu nervos e stins. Asta să se fi-ntâmplat şi cu Sal? Mă tem că răspunsul e da. S-o fi gândit la mine? O fi vrut ca sora ei cea mare să fi venit s-o salveze? Sau, la momentul respectiv, trecuse deja de faza la care să-şi mai doreasc-orice?

— Nu-mi vine să cred!, zice Norah Grayer, şi expresia de furie de pe faţa ei tremură, după cum se suceşte şi răsuceşte flacăra lumânării. Cum ai îndrăznit?

Poate că sunt aici numai de câteva minute, sau de câteva zile. Timpul are nevoie de timp ca să poată fi măsurat.

— Surioară… – şi Jonah Grayer îşi suceşte şi el maxilarul, de parcă nu i-ar fi bine ataşat.

Eu tot paralizată sunt de la ochi în jos.

— I-ai povestit viaţa noastră, pe de-a întregul, nenorocitei ăsteia de reporteriţe!

— Fred Pink trebuia să-şi împărtăşească măcar unele descoperiri, altfel sora porcuşoarei ar fi decis că povestea lui era o pierdere de vreme pentru ea şi-ar fi părăsit locurile de-a binelea. De ce toată isteria?

— Nu mă lua tu pe mine cu „isteria“! – şi nişte spută se vede zburând pe deasupra lumânării. Fie şi numai pentru c-ai pomenit de Calea Obscură, sayyid-ul te-ar anihila. Pe loc şi pe drept cuvânt!

— O, da, mi-ar plăcea să-l văd pe sayyid măcar încercând, pacea să se pogoare peste el. De ce ţi-e frică? Povestea noastră-i un banchet întreg de miracole, şi nici-o-dată nu se iveşte şansa de-a i-o împărtăşi unui ascultător discret. Pentru că ea e discretă. Vrei s-o întrebăm cât de discretă e? Hai s-o întrebăm. O să te-ajute să-ţi linişteşti gândurile – şi se-ntoarce către mine: Dom’şoară Timms, ai cumva intenţia să publici povestea lui Fred Pink, aşa cum ai auzit-o spusă chiar dumitale, în această seară memorabilă?

Nu pot să-mi scutur – sau să-mi înclin – capul nici c-un milimetru.

— Putem să interpretăm o asemenea tăcere drept un nu, Surioară dragă. Fă bine şi calmează-te.

— Să mă calmez? Deci, nu-ţi mai e suficient să te comporţi ca un adolescent? Cât pe-aci a fost ca musafira noastră să ne tragă clapa; i-am dat prima porţie de banjax, şi-a refuzat-o; pe urmă…

— Ba nu, nu, nu, nu şi nu. Ba nu, Norah. Faci iar acelaşi lucru – te panichezi cu tot felul de „dar dacă“, în loc să recunoşti un rezultat pe de-a întregul încununat de succes.

Ce se-ntâmplă? – sunt disperată să-ntreb. Ce rezultat?

— Ţi-a dat Fred Pink toate răspunsurile cu putinţă, scumpeteo – şi Jonah-şi întoarce figura batjocoritoare către mine –, dar o să ţi le mai spun o dată, pentru că sora ta, se vede clar, a moştenit şi mintea-n familie, şi grăsimea de porcuşoară. Pe drumul tău încoace, spre-ntâlnirea cu mine – cu mine, ocupând corpul unui bătrân ales la-ntâmplare, pe care l-am făcut să-i semene domnului Pink –, ai decis că rendez-vous-ul nostru era totuşi o pierdere de vreme. Fiind pregătit şi pentr-o asemenea eventualitate, aveam nişte oameni pe urmele tale şi, la o cotitură mai puţin expusă din parc, nu departe de chioşcul fanfarei, unul dintre oamenii mei de la Blackwater te-a şpriţuit pe faţă c-un compus chimic ingenios. Ţi-ai pierdut cunoştinţa pe loc, săraca de tine. Graţie însă previziunii mele fără cusur – îi aruncă o privire surorii lui –, o ambulanţă de la spitalul St John era la doar un minut depărtare. Vrednicii noştri voluntari