te-au luat în primire bine-sănătoasă – şi bine legată –, într-un fotoliu rulant, şi te-au adus la deschizătura noastră în cinci minute, mari şi late. Ţi-au şi tras o glugă peste faţă oamenii mei, ca să te ferească de stropii de ploaie. Şi de ochii prea curioşi. Ai fost introdusă-n lucrătura noastră, pe care sora mea o reproiectase, repede-repede, sub forma unei copii mai mult sau mai puţin fidele-a barului Vulpea şi Copoii – destinaţia ta iniţială –, şi plasată-n chiar inima lucrăturii, care e lacuna. Dat fiind că-i dificil să modifici amintirile din mintea unui Înzestrat, am preferat calea mai sigură şi-am şters cu totul o zi-ntreagă, motiv pentru care nu-ţi aminteşti să fi părăsit Londra în această după-masă. Când te-ai trezit, ţi-am servit cel mai grozav subiect din viaţa ta. Şi cu-asta, basta – Jonah îşi trece limba peste dinţii de sus, apoi zice: Nu te-ai simţit mulţumită? Eu mă simt ca un detectiv care prezintă faptele-n scena final-a unui film poliţist cu criminalul necunoscut până-n ultima clipă. Da, da, Surioară – şi Jonah se-ntoarce iar către sora lui, care tot face-o mutră furioasă –, e drept c-a strâmbat din nas la sucul de roşii musafira noastră, dar am îndopat-o cu banjax bine de tot, cu sâmburii de-acaju. Şi, da, m-am îndepărtat oarecum de scenariu cât am făcut-o pe Fred Pink şi-am dat din casă ceva mai mult decât aveam de gând să dau; numai c-o să fie moartă-n două minute fata asta, şi ziariştii morţi nu mai publică la gazetă.

Moartă? A zis „moartă“? Ce-au de gând, să m-omoare?

— Ai fost un prost şi-un lăudăros, Frăţioare, zice Norah, pe-un ton aspru de-atâta furie, dar numai pe jumătate-aud ce spune, că: Nu pui în discuţie niciodată, cu nimeni, La Voie Ombragée. Nici la Ely, nici la Swaffham, nici la Cantillon, nici la Aït Arif. Niciodată, cu nimeni. Indiferent de circumstanţe – nici-o-dată.

— O să fac totu’ ca să-mi dreg obiceiurile, Surioară dragă, îi spune Jonah, băgând şi-un oftat de pseudopocăinţă.

— Într-o bună zi, o să te-omoare frivolitatea, zice Norah, dezgustată.

— Dacă spui tu, Surioară…

— Şi-n acea zi, o să mă salvez pe mine, dac-o să pot, şi pe tine o să te-abandonez, dacă n-o să am încotro.

Jonah dă să-i răspundă – poate cu vreo replică linguşitoare de-a lui –, dar se răzgândeşte şi schimbă subiectul:

— Eu sunt înfometat, şi tu eşti înfometată, şi modul nostru de operare-i înfometat, iar cina-i jumulită, legată fedeleş, asezonată, plus – şi se-ntoarce cu tot corpul către mine şi-mi şopteşte – vrăjită, înfuriată şi fermecată. Nu mai respiri, scumpeteo. Chiar n-ai remarcat?

Aş vrea eu să fie-o minciună sadică, dar e-adevărat – nu mai respir. Asta e, deci. Nu mor în vreun schimb de focuri, nici în vreun accident pe şosea, nici pe mare, ci aici, înăuntrul acestui… coşmar, care nu poate fi real, şi totuşi este. Gemenii-ncep să cuprindă şi s-ocupe spaţiul din faţa lor, mai întâi încet, apoi mai rapid. Par să deseneze ceva prin aer, ca nişte caligrafi de mare viteză. Li se mişcă şi buzele, dar nu ştiu dac-aud ce spun răpitorii mei sau nu sunt decât ecourile unor bâzâituri ale creierului meu privat de-oxigen, care-şi pregăteşte ora stingerii. Deasupra lumânării, se materializează ceva ce pare viu. E de dimensiunile unui cap diform, fără chip. Licăreşte-n diverse nuanţe de roşu, de la deschis până la-nchis, iar deschis, iar închis, şi-un fel de rădăcini fibroase-şi fac apariţia din laturile şi din partea lui de dedesubt, parcă susţinându-l în aeru’-ntunecat. Rădăcinile mai lungi se-ndreaptă şerpuitor către mine. Încerc să-mi trag înapoi capul, să-nchid ochii, dar nu pot. Aş ţipa, dac-aş putea, un ţipăt ca din filmele de groază, tare şi lung, aş scoate, dar nu pot. Rădăcinile mi se vâră-n gură, nări şi urechi, după care simt o durere ca de suliţă-nfiptă direct în ochiul meu de ciclop, dacă l-aş avea. Prin locul ăla mi se trage-afară ceva, care se fixează la câteva degete distanţă de ochii-ochi, ceva ca un glob care licăreşte translucid, mai mic decât o bilă de biliard, înfăşurat însă în ceva ca un nor cu nenumărate stele. E-adevărata mea fiinţă. E sufletul meu. Gemenii Grayer se-apleacă unul spre celălalt, peste mine.

Îşi ţuguie buzele-amândoi şi-ncep să sugă dintr-odată.

Sufletul meu se-alungeşte, ca o bulă de aer cu pereţii groşi, trasă din două părţi, ca să fie ruptă.

E-a mea, eu sunt aia – dar nu mai e nici o speranţă, nici o speranţă nu mai e, nici o…

Dintr-odată, o formă umple golul îngust dintre cei doi gemeni, împiedicându-mă să văd ce e. Dar este o ea, într-o jachetă de firmă. Burta ei durdulie acoperă puţina lumină pe care-o dă lumânarea şi chestia de deasupra – inima-creierul, sau ce-o fi. Norah Grayer se trage-napoi, din partea mea dreaptă, cu figura contorsionată de şocul prin care trece. Jonah, chiar dac-ar vrea, nu se poate trage-napoi, fiindc-o mână micuţă de-a nechematei – are unghiile vopsite albastru-păun – îl ţine de ceafă, în timp ce mâna cealaltă, iute ca o aripă de pasăre-n zbor, îi înfige-un ac lung de-o palmă şi gros, într-o parte-a traheei, şi-l scoate pe partea cealaltă, de parc-ar fi o scobitoare de cocteil, care străpunge-o ditamai măslina. Sângele ţâşneşte din ambele-nţepături, negru ca melasa pe cenuşiul pietrei de pe jos, cât se vede-n penumbra din jur. Jonah cască ochii mari, nu-i vine-a crede, îşi lasă-n jos capul şi maxilarul, iar cele două răni fac o spumă de la sunetul pe care-ncearcă să-l scoată pe gură. Agresoarea-i dă drumul, însă arma – un ac de păr, dacă nu greşesc – îi rămâne-nfiptă în gât. Cum îşi lasă capul într-o parte, zăresc măciulia de la un capăt al acului de păr: un cap de vulpe din argint, cu ochii – două pietricele de jad. Frânturi de urlete ajung până la mine de la Norah, care se află