Lucrurile erau în acest punct când sosi ordinul nelegiuiţilor de a li se preda şi mai mulţi bani şi obiecte valoroase, pentru că, spuneau ei, hrana furnizată depăşise valoarea plăţii iniţiale, de altfel, după părerea lor, generos evaluată. Saloanele au răspuns abătute că nu le-a mai rămas nici o leţcaie în buzunare, că toate bunurile adunate au fost predate prompt, şi că, argument de-a dreptul ruşinos, nu poate fi imparţială decizia care ignoră în mod deliberat diferenţele de valoare ale contribuţiilor, va să zică, simplu spus, nu era corect să plătească cel drept pentru cel păcătos, nu trebuia aşadar să li se taie alimentele celor care, probabil, mai aveau un sold în favoarea lor. Niciunul dintre saloane, evident, nu ştia valoarea lucrurilor date de celelalte, dar fiecare considera că are motive să continue să mănânce când celorlalte li se va fi terminat creditul. Din fericire, conflictele latente au fost înăbuşite din faşă pentru că nelegiuiţii au fost categorici, ordinul trebuie îndeplinit de toată lumea, eventualele deosebiri de evaluare sunt secretul contabilităţii orbului conţopist. In saloane, discuţia a fost aprinsă, chiar s-a ajuns la violenţă. Unii bănuiau că anumiţi orbi egoişti şi rău-intenţionaţi au ascuns o parte din valorile lor atunci când s-a făcut colecta, au mâncat aşadar pe socoteala celor care cinstit se lepădaseră de tot ce aveau în beneficiul comunităţii. Alţii susţineau, recuperând în folos personal ceea ce până atunci fusese o argumentaţie colectivă, că lucrurile pe care le dăduseră fiecare ar fi fost de ajuns ca să mănânce multe zile de acum înainte, în loc să-şi piardă vremea întreţinând nişte paraziţi. Ameninţarea pe care orbii cei răi o lansaseră la început, că vor face inspecţie în saloane, pedepsindu-i pe infractori, a fost până la urmă pusă în aplicare în fiecare încăpere, orbii cei buni împotriva orbilor cei răi, şi ei nelegiuiţi. N-au fost găsite avuţii impresionante, dar tot s-au descoperit câteva ceasuri şi inele, toate aparţinând mai degrabă bărbaţilor decât femeilor. Cât despre pedepsele justiţiei interne, n-au fost decât câteva ghionturi la nimereală, câţiva pumni neputincioşi daţi aiurea, s-au auzit mai mult insulte, câte o frază ţinând de o veche retorică acuzatoare, bunăoară, Ai fi în stare s-o jefuieşti şi pe maică-ta, imaginaţi-vă, de parcă atare ignominie, şi altele mai grave, ca să fie comise, ar fi trebuit să aştepte ziua când toată lumea a orbit şi, pierzându-şi lumina ochilor, şi-a pierdut şi simţul respectului. Orbii cei răi şi-au luat în primire plata cu ameninţări de aspre represalii, care, din fericire, n-au fost duse la îndeplinire, se presupune că au uitat, dar, de fapt, aveau altă idee în minte, aşa cum nu va întârzia să se afle. Dacă şi-ar fi pus în aplicare ameninţările, alte injustiţii ar fi agravat situaţia, poate cu consecinţe dramatice imediate, căci două saloane, ca să ascundă delictul de reţinere de care se făceau vinovate, s-au prezentat în numele altora, punând în cârca unor saloane nevinovate păcate care nu le aparţineau, câte unul atât de cinstit încât predase totul din prima zi. Din fericire, ca să evite bătaia de cap, orbul contabil se hotărâse să înregistreze aparte, pe o singură foaie de hârtie, noile contribuţii, asta i-a ajutat pe toţi, atât pe inocenţi cât şi pe vinovaţi, altminteri, neregularitatea fiscală sigur ar fi bătut la ochi, trecută fiind în respectivele conturi.

  După o săptămână, nelegiuiţii au dat de veste că voiau femei. Aşa, pur şi simplu, Aduceţi-ne femei. Această exigenţă neaşteptată, deşi nu complet insolită, a provocat indignarea, aşa cum se poate uşor imagina, năuciţi, emisarii care au adus ordinul s-au întors imediat să comunice că saloanele, cele trei din dreapta şi cele două din stânga, fără excepţie, au hotărât în unanimitate să nu îndeplinească cerinţa degradantă, obiectând că nu se poate înjosi într-atât demnitatea umană, în cazul de faţă, feminină, şi că, dacă în al treilea salon din stânga nu erau femei, responsabilitatea, dacă exista vreuna, nu le putea fi imputată. Răspunsul a fost scurt şi sec, Dacă nu ne aduceţi femei, nu mâncaţi. Umiliţi, emisarii s-au întors în saloane cu ordinul, Ori merg acolo, ori nu ne dau de mâncare. Femeile singure, cele care nu aveau parteneri, sau nu aveau unul fix, au protestat imediat, nu erau dispuse să plătească mâncarea bărbaţilor altora cu ce aveau între picioare, una a avut chiar obrăznicia să spună, uitând de respectul pe care-1 datora sexului ei, Eu n-am nici o problemă să merg acolo, dar ce voi câştiga e pentru mine, dacă am chef, rămân cu ei, aşa voi avea pat şi masă asigurată. Cu aceste inechivoce cuvinte a spus-o, dar n-a mers mai departe, şi-a amintit la timp ce-ar însemna să fie nevoită să suporte de una singură furoarea erotică a douăzeci de masculi dezlănţuiţi care, după grabă, păreau smintiţi de pofte. Totuşi, această declaraţie, atât de uşuratic enunţată în al doilea salon din dreapta, n-a trecut neobservată, unul dintre emisari, cu un particular simţ al ocaziei, profită imediat pentru a propune să se prezinte voluntare, având în vedere că ce se face de bunăvoie doare de obicei mai puţin decât ce trebuie făcut din obligaţie. Doar o ultimă grijă, o ultimă prudenţă 1-au împiedicat să-şi încheie apelul citând cunoscutul proverb Cine aleargă de plăcere nu oboseşte. Chiar şi aşa, protestele au explodat nici nu terminase bine de vorbit, furiile au sărit din toate părţile, fără îndurare şi milă, bărbaţii au fost moralmente zdrobiţi, numiţi peşti, proxeneţi, vampiri, exploatatori, codoşi, în funcţie de cultura, mediul social şi stilul personal al femeilor pe drept indignate. Câteva şi-au declarat regretul că au cedat, din pură generozitate şi compasiune, solicitărilor sexuale ale tovarăşilor de nenoroc, care acum le mulţumeau atât de urât, vrând să le împingă spre cea mai oribilă soartă. Bărbaţii au încercat să se justifice, nu e chiar aşa, nu dramatizaţi, la naiba, vorbind, se înţelege lumea, au spus-o doar pentru că obiceiul porunceşte să fie ceruţi voluntari în situaţii dificile şi periculoase, aşa cum este, fără îndoială, cea de acum, Cu toţii riscăm să murim