de foame, şi voi şi noi. S-au calmat câteva femei, chemate astfel la raţiune, însă una, subit inspirată, turnă din nou gaz peste foc întrebând ironic, Dar ce-aţi face voi dacă ei, în loc să ceară femei, ar cere bărbaţi, ce-aţi face, spuneţi-ne, s-auzim şi noi. Femeile jubilară, Spuneţi-ne, spuneţi-ne, strigau ele în cor, încântate că i-au pus la colţ pe bărbaţi, prinşi în propria lor capcană logică, din care n-aveau scăpare, acum voiau să vadă până unde merge mult lăudata coerenţă masculină, Aici nu sunt poponari, îndrăzni un bărbat să protesteze, Nici curve, replică femeia care pusese provocatoarea întrebare, şi chiar dacă ar fi, poate că nu sunt dispuse să vă facă pe plac. Incomodaţi, bărbaţii se făcură mici, conştienţi că un singur răspuns le-ar fi putut da satisfacţie răzbunătoarelor femele, Dacă ar cere bărbaţi, ne-am duce, niciunul dintre ei n-a avut curajul să pronunţe bravele, explicitele şi dez-inhibatele cuvinte, atât de tulburaţi erau, încât nu şi-au dat seama că nu erau în nici un pericol dacă le spuneau, de vreme ce ticăloşii nu voiau să-şi facă de cap cu bărbaţii, ci cu femeile.

  Or, ce n-a gândit nici un bărbat, se pare c-au gândit femeile, nu putea avea altă explicaţie tăcerea care, încetul cu încetul, se instala în salonul unde avuseseră loc aceste confruntări, ca şi cum ar fi înţeles că, pentru ele, victoria în lupta verbală nu se deosebea de înfrângerea care inevitabil va veni, poate că, în celelalte saloane, n-a fost diferită dezbaterea, e ştiut că dreptatea umană se repetă mult, nedreptatea la fel. Aici, cine a rostit sentinţa finală a fost o femeie de cincizeci de ani, însoţită de mama bătrână, pe care nu avea cum s-o hrănească, Eu merg, spuse ea, nu ştia că aceste cuvinte erau ecoul altora, rostite, în primul salon din dreapta, de soţia medicului, Eu merg, aici femeile sunt puţine, poate din acest motiv protestele n-au fost nici pe departe la fel de numeroase şi de vehemente, era fata cu ochelari negri, era soţia primului orb, era recepţionera de la cabinet, era camerista de hotel, era una care nu se ştie cine e, era oarba care nu putea dormi, însă ea părea atât de nefericită, atât de abătută, mai bine s-o lăsăm în pace, de solidaritatea femeilor n-aveau de ce să beneficieze numai bărbaţii. Primul orb începuse prin a declara că nevasta lui nu se va supune ruşinii, să-şi dea trupul pe mâinile unor necunoscuţi în schimbul a ce-o fi să fie, nici ea nu voia nici el nu permite, demnitatea e fără preţ, omul începe prin a ceda în lucrurile mărunte şi sfârşeşte pierzând tot sensul vieţii. Medicul întrebă atunci ce sens al vieţii vedea el în situaţia în care se aflau cu toţii, flămânzi, acoperiţi de porcărie până la urechi, mâncaţi de ploşniţe, roşi de păduchi, ciupiţi de purici, Nici eu nu vreau să-mi meargă acolo soţia, dar dorinţa mea n-are nici un sens, a spus că e dispusă să meargă, e hotărârea ei, ştiu că mândria mea de bărbat, ceea ce numim mândrie de bărbat, dacă, după atâtea umilinţe, mai avem ceva care să merite acest nume, ştiu că va suferi, deja suferă, n-o pot evita, dar e probabil singura noastră posibilitate de supravieţuire, Fiecare se poartă după morala pe care o are, eu aşa cred şi n-am de gând să-mi schimb hotărârea, replică agresiv primul orb. Atunci fata cu ochelari negri spuse, Ceilalţi nu ştiu câte femei sunt aici, aşa că poţi rămâne cu nevasta ta, pentru folosul tău exclusiv, noi vă vom hrăni, pe tine şi pe ea, sunt curioasă să văd cum o să stai atunci cu demnitatea, ce gust va avea pâinea pe care noi ţi-o vom aduce, Chestiunea nu e asta, începu primul orb să răspundă, chestiunea e, dar rămase cu fraza în aer, de fapt, nu ştia care e chestiunea, tot ce spusese înainte erau opinii pescuite la întâmplare, nimic altceva decât opinii, aparţinând altei lumi, nu acesteia, ce-ar trebui el să facă, da, ar fi să-şi înalţe mâinile la cer, mulţumind pentru norocul că-i va rămâne ruşinea în casă, în loc să fie nevoit să suporte dezonoarea de a se şti întreţinut de femeile celorlalţi. De soţia medicului, pentru a fi precis şi exact, pentru că, în ce le priveşte pe celelalte, cu excepţia fetei cu ochelari negri, nemăritată şi liberă, despre a cărei yiaţă desfrânată avem informaţii mai mult decât suficiente, dacă aveau soţi, ei nu erau aici. Tăcerea care a urmat după fraza întreruptă părea că aşteaptă să limpezească cineva definitiv situaţia, de aceea curând vorbi cine trebuia să vorbească, soţia orbului, care spuse fără nici un tremur în glas, Sunt la fel ca celelalte, voi face ce fac şi ele, Tu faci numai ce poruncesc eu, o întrerupse bărbatul, Lasă-te de autoritarisme, aici n-au nici un rost, eşti la fel de orb ca şi mine, Asta e nesimţire, Stă în puterea ta să fii nesimţit, de acum înainte nu mai mânca, iată crudul răspuns, neaşteptat din partea unei femei care, până astăzi, s-a dovedit docilă şi supusă faţă de soţul ei. Se auzi un hohot brusc de râs, era camerista, Hai, papă, papă, ce poate el să facă, sărmanul, deodată râsul se transformă în plâns, cuvintele se schimbară, Ce putem noi să facem, spuse, era aproape o întrebare, o întrebare de-abia resemnată pentru care nu exista răspuns, ca o descurajată clătinare din cap, aşa că recepţionera o repetă din nou, Ce putem noi să facem. Soţia medicului îşi ridică ochii spre foarfecele spânzurat pe perete, după expresia lor s-ar spune că-i pune aceeaşi întrebare, dacă nu cumva ceea ce caută nu e răspunsul la întrebarea pe care el i-o înapoiază, Ce vrei să faci cu mine.

  Dar fiecare lucru la timpul lui, nu pentru că te-ai sculat de multe ori în zori vei muri mai devreme. Orbii din al treilea salon din stânga sunt persoane organizate, deja au hotărât că vor începe cu ce e mai aproape, cu femeile din aripa lor. Aplicarea metodei rotative,