102 Ibid., p. 352.

103 Mircea Eliade, Itinerariu spiritual, Scrieri de tinereţe. 1927, îngrijirea ediţiei şi note de Mircea Handoca, Humanitas, Buc., 2003, p. 20.

104 Vezi aici Mircea Eliade, Opere, vol. I, Isabel şi apele diavolului, Minerva, Buc., 1994; pentru note de istorie literară şi comentarii pp. 139-230.

105 Gândirea, nr. 8-9, 1930, p. 314, în „Dosarul“ Eliade, vol. III, p. 43.

106 Eliade, scriindu-i lui Cezar Petrescu, rezuma astfel trama epică: „Isabel şi apele diavolului, scris în vara aceasta, 250 pagini tipar, cel mult; subiectul: viaţa europeană în India. Sunt incapabil să-l rezum. Pentru d-ta, nu pentru editor (lui îi poţi sugera succesul lui Claude Ferrère, cu viaţa europeană la Saigon, îţi spun să personagiile sunt: un om care nu poate rodi, nici cu carnea, un artist secătuit de diavol, ajuns „doctor“ în istoria artelor şi trimis de soartă în cele mai neaşteptate împrejurări, agent de legătură între oameni care nu s-ar fi cunoscut altfel; Isabel o stupidă care se deşteaptă în urma unei jigniri, şi deşteptarea ei maturizează căderea. Soldatul, cel care împlineşte şi „visul unei nopţi de vară“, coşmar al personajului principal şi lămuritor al menirilor, miss Roth, o Hypathia; Tom, maestru gimnastic; d-na Axon, mama, pe jumătate sfântă, pe jumătate codoaşă, ca oricare mamă a unei fete de măritat…“ , Mircea Eliade, Opere, vol. I, Romane, Minerva, Buc., 1994, p. 141. În Memorii va scrie despre vara anului 1929, când a terminat romanul, ca mai apoi toamna să-l trimită spre publicare, ca despre un timp al unei obsesii care trebuia consumată. Romanul la recitire nu mai părea o reuşită, cu toate acestea se eliberase prin transmiterea spre publicare la Bucureşti. „Romanul era inventat de la un capăt la altul. Probabil că acest proces de invenţie mă atrăgea. Într-un anumit fel, visam o viaţă care nu era a mea, care n-aş fi vrut să fie a mea, dar care mă ispitea prin fabulosul, demonismul şi cruzimea ei. Uneori mi se părea că mă identific cu „doctorul“, cu acel straniu personaj care venise, ca şi mine, în India, ca să studieze nu filozofia indiană, ci arta asiatică. Dar aproape totul mă despărţea de „doctor“: nu crezusem în diavol, nu suferisem niciodată de obsesia păcatului, iar problema răului, cel puţin aşa cum o înţelegea „doctorul“, îmi era indiferentă. Întâmplări mărunte din pensiuena doamnei Perris erau transfigurate, personajele erau obsedate de întâmplări care nu numai că le eru inaccesibile, dar erau străine climatului spiritual anglo-indian. Pentru că ţineam cu orice preţ să studiez „păcatul“ în centrul romanului, l-am antrenat pe „doctor“ în improbabile aventuri pansexuale.“ (Memorii, vol.I, Humanitas, Buc., 1991, p.185) Explicaţiile din Memorii par mai degrabă a vrea să elimine orice posibilă confundare a personajului „doctorului“ cu autorul romanului. Romanul teribilist al tinereţii pare acum o povară.

107 Vremea, an III, nr. 120, 3 iulie 1930, p. 5, în „Dosarul“ Eliade, vol. II, pp. 228-231.

108 „Isabel şi apele diavolului“, Curentul, III, 27 aprilie 1930, p. 2, apud „Dosarul“ Eliade, vol. IV, p. 13. În schimb, în scrisori Jianu este mult mai nuanţat: „ Ce cred eu despre el. Că nu e roman. E o fantezie a unui student închis într-un pension şi care trăieşte aventuri imaginare întins pe un divan. Manuscrisul are o imensă valoare documentară pentru aceia care te cunosc. Eşti tu, atât de mult, de întreg tu. Valoarea literară a romanului e mult mai redusă. Şi iată pentru ce. Romanul nu are o construcţie, o alcătuire organizată. Sunt trei romane care încep, trei drumuri pe care te avânţi, dar nu le continui până la capăt. […] Personajele nu sunt reale. Nici măcar d-na Roth. Ele nu sunt decât motive pentru povestirea ta. Prilejuri de activitate, de consideraţii, de descrieri cu totul personale, care îţi aparţin exclusiv ţie şi care nu izbutesc să dea viaţă proprie indeopendentă, acelora la care se referă. Romanul tău e o povestire fantastică de aventuri spirituale. Cunoşti Le Grand Meaulnes a lui Alain Fournier?“, corespondenţă citată în Mircea Eliade, Opere, vol. I, Minerva, Buc., 1994, pp. 159-160.

109 „Lui Mişu nu-i place romanul, pe care îl găseşte, ca şi mine, obscur. Lui Dinu, în schimb îi place. Vezi deci ce diversitate în păreri“ Ionel Jianu către M. Eliade, 26 octombrie 1929, în Mircea Eliade, op.cit., p. 161. La 19 mai 1930 îi scria lui Eliade: „Romanul se vinde bine. Am făcut propagandă o extraordinară, care a indignat pe unii, a entuzismat pe alţii. Lovinescu, ironic, spunea lui Mişu: -Aş vrea să mă înscriu şi eu în organizaţia voastră de admirare reciprocă. –Cu condiţia de a ne trece pe toţi în