– Justine.

După treizeci de mii de ani-lumină își putea simți angoasa. Pentru o fracțiune de secundă, o lăsă să se vadă.

– Tată, dacă cineva poate ajunge la al Doilea Visător, dacă cineva îl poate face să înțeleagă motivul, acela ești tu, Gore Burnelli. Nu trebuie decât să-i spună Lordului Cerului că sunt aici. Roagă-l. Imploră-l. Oferă-i bogății. Orice e nevoie. Poți s-o faci. Te rog, tată.

– Dumnezeul mă-sii, de ce ești întotdeauna atât de al dracului de dificilă?

– Sunt fiica ta.

Un râs amar răsună printre stele.

– Sigur, o să-l rog. O să fac al naibii de mult mai mult decât atât. Dacă nu cade în genunchi să-i cerșească iertare Lordului Cerului, nu-și va mai dori decât ca tot ce are de înfruntat să fie dispariția în expansiunea Golului.

– Ah, nu începe să ameninți oamenii, îl mustră ea imediat.

– Bine, bine.

– Voi încerca să păstrez, atât cât se poate, un canal deschis către releul Stației Centurion. Sistemele Marinei sunt solide, ar trebui să mai reziste un timp.

– OK, mă duc să-mi găsesc pițigoiul responsabil de balamucul ăsta uriaș.

– Mulțumesc, tată.

– Mergi cu Dumnezeu.

La ora trei dimineața, Chris Turner ieșea din cantina personalului din partea de est a docurilor din Colwyn City, strâmbându-se la ploaia care îi biciuia fața. Sperase că frontul atmosferic inoportun se va dispersa în timpul pauzei de masă. Dar nu, norii groși nu dădeau vreun semn că s-ar risipi. Își înălță gulerul rulat în jurul gâtului al jachetei semiorganice și se grăbi înapoi la depoul de întreținere.

Chris nu vedea nimic mișcând în docuri seara aceea. Nu că altele ar fi fost mult diferite. Pe timp de noapte, personalul era redus. Boții de întreținere erau off-line, motiv pentru care își luase schimbul ăsta de noapte mizerabil – nu era popular, dar se plătea bine. Barjele transoceanice erau ancorate la chei, în timp ce echipajele lor dormeau sau se distrau în cluburi de noapte. Depozitele erau închise.

Nici în oraș nu era niciun fel de activitate. Ploaia întrerupsese viața de noapte obișnuită. Capsulele și vehiculele terestre remorcaseră ultimii petrecăreți optimiști înapoi la casele lor, cu mult timp în urmă. Abia putea distinge podul cu un unic arc uriaș ce se întindea peste râul Cairns. Luminile acestuia pâlpâiau tulbure prin ploaie. În mod normal, ar fi fost ceva vehicule conduse pe el sau câteva taxiuri alunecând de-a lungul șinei de metrou. Dar nu în seara asta. Îl trecu un fior. Să vadă orașul așa era cumva înfricoșător. Pentru a contracara sentimentul de izolare intră în gaia-câmp încercând să obțină ceva confort emoțional din eterna învolburare de gânduri din interiorul acestuia. Trăncăneala intensă obișnuită din background alunecă în jurul lui ca o aglomerare de spectre zgomotoase. Gânduri care chemau trist și cu nerăbdare, sentimente care-l intrigau, deși se feri de cele mai triste.

Un pic mai bine acum, știind că existau și alți oameni încă în viață și treji, Chris grăbi pasul. Mai erau încă opt boți de uz general, care aveau nevoie de verificări înainte de a se face dimineață. Chiar și cu unitatea de comandă a companiei legată la interfața cu secția de inginerie din depoul de întreținere, tot va fi presat din greu să termine la timp. Se întrebă din nou dacă plata pentru schimbul de noapte compensa cu adevărat costurile. Prietenii nu-l mai vedeau decât în weekenduri, iar programul lui de somn îl transformase într-o companie neplăcută.

O luă de-a lungul șirului lung de platforme de aterizare, afundându-și cizmele în bălțile care se extindeau peste covorul mare de beton. Valurile mici verzui reflectau lumina venită de la globurile de iluminat atârnate în vârful stâlpilor înalți. Picăturile groase se spărgeau zgomotos de corpurile întunecate ale navelor parcate.

Drept în față, la zece metri deasupra betonului neted, o stea micuță pâlpâia albastru-violet. Gura lui Chris se deschise de uimire. Nu puteai lucra în domeniul navelor spațiale, chiar și într-o poziție marginală ca a lui, fără să cunoști semnătura spectrului de radiații Cerenkov.

– Asta nu e bine, a spus el prostește.

Steaua dispăru, iar aerul din locul în care fusese aceasta se ondulă. Deodată, Chris se trezi holbându-se la un cerc negru perfect a cărui bază atingea solul. Întunecimea se schimbă din nou, iradiind albastru-gri, îndepărtându-se apoi cu o viteză care-l făcu să simtă că-l cuprinde amețeala. Instinctiv, își ridică brațele pentru a se redresa, fiind sigur că va cădea în față. Când își restabili echilibrul, se uita de-a lungul unui tunel infinit. Țesătura ușor luminoasă a acestuia deveni intolerabil de strălucitoare, în timp ce lumina soarelui orbitor se revărsa șuvoi. Nu era soarele Viotiei, știa asta. Era o cu totul altă stea.

Lumina se estompă pentru o clipă, în timp ce o capsulă mare aluneca din deschidere. Chris sări grăbit într-o parte. Putea vedea cum gaura de vierme cobora, astfel încât ultima treime se afla acum sub nivelul solului, oferind liniei lungi de siluete îmbrăcate în armuri o cale largă și plată pe care să iasă mărșăluind din lumea lor. Deasupra acestora, un șir de capsule alunecau în afară aproape lipite una de alta. Cizmele loveau betonul umed într-un ritm constant, sunetul pașilor spărgându-se cu ecou de zidurile înalte ale clădirilor docurilor. Un sunet straniu de brutal, gândi Chris. Peste o sută de soldați erau deja pe partea Viotiei. Soldați? Dar cum altfel i-ar putea numi?

În cele din urmă, începu să înregistreze imposibilitatea la care asista. U-amprenta lui trimitea apeluri de urgență frenetice către familia sa, către prieteni, colegi de muncă, birourile companiei, poliție, primar, guvern… Mintea lui dădu drumul în gaia-câmp unui strigăt puternic de șoc, care atrase câteva reacții instantanee de surpriză de la cei care-l împărtășeau în apropiere și care au devenit chiar curioși imediat ce și-a deschis viziunea pentru ei.

– Tu