dimpotrivă, amintirea fulgurantă, nespaţială, a unui ţinut mistic în care acel parfum mă-ntor-cea mereu şi mereu mă chinuia ca pe Meaul-nes al lui Alain-Fournier – ci pentru că mereu încercam cu disperare să respir cât mai mult în miezul acelei explozii de suferinţă ul-tra-fericită, pe lângă care realitatea unei femei oarecare, repede înghiţită de mulţime, nu mai conta prea mult. O singură dată am avut sentimentul iluzoriu că stabilesc, în fine, un cap de pod cu ţinutul îndepărtat: era primăvară şi stăteam pe podeţul cu balustradă de beton imitând trunchiuri împletite de copaci din Cişmigiu, privind bărcile care treceau pe dedesubt. Mirosul m-a luat prin surprindere şi a făcut iarăşi ca totul să explodeze. înainte să mă-ntorc şi să surprind un cârd de fete trecând pe role peste pod, am crezut că, în fine, am avut o imagine! Mi-am re-evocat-o-n memorie şi am crezut că voi fi sfâşiat de nostalgie: era o vitrină cu bomboane de ciocolată învelite-n foiţă de staniol, foiţe roşii sclipitoare, vernil şi intens violete, cu modele de steluţe şi mici dreptunghiuri, era o femeie în faţa vitrinei (purta o haină de culoare roz) şi mai era ceva, lucrul cel mai enigmatic, o umbră, o mare umbră căzând peste vitrină. Totul ţinea cât o clipire din ochi, totul se-ntindea parcă în cele mai senzitive zone ale memoriei mele. Nu era o imagine, era ceva viu, era o clipă trăită de mine cândva şi pătrunsă miraculos în realitate. Oricât m-am străduit, n-am putut găsi în memoria mea o localizare a acelei fulgurante viziuni. Fusese poate, mă gândeam, dintr-un vis.

  Câţiva ani după aceea n-am mai avut senzaţia de deja vu. Nu mă plâng însă: am avut altele, care de care mai fantastice. în acea perioadă am început să am „vizitatori”. Deschideam ochii în miez de noapte şi îi vedeam: un bărbat sau o femeie stând pe pat, lângă mine, şi privindu-mă cum dorm. Aş putea să-i desenez pe fiecare dintre ei, atât de clar mi-i aduc aminte. Dar ei sunt din altă poveste. Fapt e că la un moment dat, într-o perioadă de mare derută în viaţa mea, când treceam dezordonat de la o femeie la alta fără să ştiu ce vreau şi cine mai sunt, am cunoscut o. doamnă cu ani buni mai în vârstă ca mine. îmi plac mult de tot femeile mature, cele ce par mereu atât de grave, de intangibile, atât de încrustate în tiparele propriei vieţi şi care totuşi, când se hotărăsc să se elibereze de ele, devin cele mai dulci şi mai senzuale iubite cu putinţă. O astfel de femeie minunată avea să vină îhtr-o seară de iarnă, pe ninsoare, la mine. O vreme, stând de vorbă la un pahar de vin şi gândindu-ne de fapt numai la ce avea să urmeze, lucrurile au mers ri-tualizat, îndreptându-se spre finalul lor normal. Urma să trăim o noapte de dragoste ce avea să rămână, mai mult ca sigur, unica. Nici unul dintre noi nu vroia mai mult de la celălalt. Dar în pat mi-am dat seama, cu nelinişte, că sub densul parfum franţuzesc cu care se dăduse în acea seară, pielea ei caldă şi moale mirosea a. Extrem de slab, e drept, dar incon-fundabil. I-am scos mai departe dantelele roz în care intimitatea ei era înfăşurată, dar mintea mea deja nu mai era acolo. Corpul acela compact şi viu, pentru care în orice altă situaţie mi-aş fi dat şi pielea de pe mine, nu mă mai atrăgea deloc, de parcă n-ar mai fi fost din aceeaşi specie cu mine. Era un lucru străin, încă foarte frumos, dar străin. Nu mi se mai întâmplase să rămân total inert lângă o femeie şi totuşi nu simţeam nici jenă, nici vinovăţie. Am adormit unul lângă altul, inocenţi ca Tristan şi Isolda, şi în visul pe care l-am avut spre dimineaţă am păşit, în fine, pe tărâmul îndepărtat. Mama era gigantică pe lângă mine. Aveam poate trei ani, poate nici atât. Tramvaiul cu care mergeam spre locuinţa mătuşii se clătina pe şine. Spinarea vatmanului, în cămaşă asudată, părea o pânză umflată de corabie. Am coborât la Rond, pe macadamul din jurul statuii. Statuia din centrul pieţei înconjurate de clădiri bizare, pline de gorgone şi de atlaşi de ipsos, era de-a dreptul colosală şi-şi lăsa umbra ca de gno-mon peste vitrina cofetăriei. Ne-am îndreptat către uşa ei cu clopoţel. în vitrină erau bomboane de ciocolată înfăşurate în poleieli colorate. Mama a intrat „doar pentru o clipă”, lăsân-du-mă s-o aştept afară. Norii se sfâşiau de creştetul încoifat al statuii. Tramvaiul nostru trecuse şi piaţa era goală, doar şina sclipea de-a lungul ei. între faţadele străine liniştea se lăsase desăvârşită. Şi mama nu mai ieşea din cofetărie. Mă pierdusem de ea, aveam să rămân mereu acolo, în piaţa cu statuie uriaşă. Am început să ţip din răsputeri, ghemuit pe vine, când uşa s-a deschis şi am zărit o mânecă roz şi am ştiut că e mama. Un val de iubire, cum n-aveam să mai simt vreodată, m-a copleşit. Mama, cârlionţii ei castanii, faţa ei subţire, gâtul ei, braţele ei! M-am încleştat de şoldurile ei râzând printre lacrimi, când am simţit aroma. Parfumul dulce, uşor mentolat, pe care n-aveam să-1 mai uit niciodată. în mâna mamei era o pungă de hârtie cu margini zimţate. „Uite ce ţi-am cumpărat!” în pungă erau bomboane roze, discoidale, foarte uşoare, din zahăr expandat. „Le zice cerceluşi”, mai zise mama. Ele miroseau aşa, ele umpleau piaţa de parfum, încât statuia abia se mai zărea ca prin ceaţă. Şi acolo, în vis, mintea mi-a explodat din nou şi-am început să plâng de fericire sau de nefericire până când prietena mea m-a trezit, mirată, şi mi-a şters lacrimile.

  Despre intimitate.

  Jtrăit o vreme, în altă viaţă parcă, la Amsterdam, într-o mansardă a uneia dintre casele flamande din Watergraafsmeer. în restul apartamentului, clădit pe trei nivele, locuiau proprietara, o poloneză, şi fiica ei rubicondă. Făceau baie împreună în fiecare seară, ţipând şi stropindu-se cu apă, noaptea poloneza bea ţeapăn, de una singură, plângându-şi soţul pierdut. în odaia