id="GBS.0017.03"> sincer că aş fi bun pentru aşa ceva şi chiar mi-ar plăcea) tot ce ţine de arma PSI. Sunt plimbat prin galeria profesorilor, generalilor şi conducătorilor de oşti români. Numai că nu mi se induce ideea că aş putea fi şi eu într-un tablou, acolo.

Mi-a oferit chiar o schemă a noii structuri, pe care trebuia să fac adnotări cu ceea ce doream pentru utilarea laboratorului, problemele pe care voiam sau consideram necesar să le studieze un laborator PSI. Ba am primit şi actele acasă! Nu făcea decât să-mi inducă ideea că acest proiect era viabil şi să mă „sparg“. În lumea parapsihologiei, cea mai importantă este informaţia, ori asta aveau nevoie de la mine. A urmat, chipurile, o întâlnire pregătitoare cu alte câteva persoane civile. O fetiţă cu tatăl ei, doctor în psihologie şi sociologie, şi o psihologă.

Într-o sală de şedinţe cu fotolii de piele trebuia să facem, chipurile, o demonstraţie în faţa unor generali înainte de adevărata reprezentaţie care avea loc a doua zi, vezi Doamne, în faţa adevăratelor persoane care trebuiau convinse de necesitatea înfiinţării acestei structuri.

Am urmărit un spectacol în care fetiţa, pregătită de doctorul în psihologie, „citea“ cu degetele sau „vedea“ culori şi o inducţie hipnotică a doamnei psiholog.

Când am ajuns în sală, fiecare s-a aşezat în locul pe care îl simţea cel mai bun. Urma ceva care nu avea să-mi placă. În timp ce toţi ceilalţi se străduiau să arate diverse lucruri, eu făceam măsurători. Şi am descoperit că toţi cei de faţă aveau cunoaştere, într-un procent îngrijorător pentru mine, care eram singur împotriva lor. Cam 90% din cât am eu. Pe unul singur nu am reuşit să îl măsor şi asta pentru că mi-a respins coarda cu care mă cuplasem la el. În momentul în care am încercat, mi-a azvârlit-o cât colo. Cred că era de la departamentul de informaţii, era cel mai deştept şi singurul care nu m-a subestimat nici o clipă. L-am luat însă la purecat, ca să-i aflu toate capacităţile. Nu i-am văzut chipul din faţă nici o clipă. Tot timpul cât l-am privit, l-am zărit din profil, astfel că mi-ar fi greu să-l recunosc pe stradă.

L-am descoperit pe generalul care avea capacitatea de decizie şi l-am măsurat. Am descoperit că avea probleme cu inima, convins că se manifestau ca dureri precordiale şi nu numai. Mă iritaseră că mă făcuseră să aştept – li se părea şi normal pentru că purtau tablele lor în formă de stele de parcă ar fi purtat pe umerii lor tot universul!

Când mi-a venit rândul, am început prin a le spune că nu sunt soldat al armatei române şi, prin urmare, nu mă supun legilor lor. Deci îmi este perfect perpendicular ce grade au şi că este o nesimţire ca eu, ca invitat, să-i aştept pe ei. Nu era interesul meu să-i cunosc şi aveam pacienţi pe care îi tratam şi pe care îi anunţasem să nu mai vină la cabinet doar pentru a le expune lor ideile mele în ceea ce priveşte pericolul unui război PSI. Apoi, după ce am văzut că li s-au lungit feţele, le-am povestit despre o pildă a lui Sun Tzu, care s-a dus la împăratul Chinei şi i-a spus că poate să-i antreneze cea mai bună armată din lume. Împăratul i-a replicat că dacă este aşa atunci poate să facă o armată şi din concubinele lui. Sun Tzu a acceptat, cu condiţia să i se îndeplinească cererile. S-a dus la femeile cu care trăia împăratul, le-a aliniat, le-a arătat care este stânga şi care dreapta şi apoi cum să percuteze la comanda lui. Le-a comandat: „La stânga!“, sau, mă rog, ce le-o fi comandat el. Femeile au început să chicotească, să-şi de-a coate, dar evident că nu au făcut nimic. Cu răbdare, le-a rearanjat, le-a arătat din nou şi le-a dat o nouă comandă. Au reacţionat la fel. Şi tot aşa de câteva ori. Atunci a cerut împăratului să taie capul favoritei! Şi cum promisese să îl ajute cu tot ce îi cere, acesta a fost nevoit să-şi omoare femeia pe care o plăcea cel mai mult. Evident că, la următorul ordin, toate s-au mişcat ca nişte soldaţi antrenaţi!

Le-am explicat de ce pornisem dezbaterea mea cu pilda aceea. Anume pentru faptul că nici eu nu am vrut să fac ceea ce fac în prezent, dar că, cu mintea de acum, îi recunosc necesitatea şi înţeleg duritatea drumului pe care am fost nevoit să-l urmez. Că am învăţat dur, trecând prin toate chinurile prin care trece un om, ca să învăţ ceea ce am ajuns să ştiu. Drept urmare, mă gândeam să aplic pilda lui Sun Tzu ca să îi conving de puterea unei arme PSI. Doar că era ceva banal. Şi i-am explicat generalului că, din motive de sănătate, nu ar rezista unui război PSI veritabil nici cinci minute. A sărit în sus doamna psiholog, care a încercat să insufle ideea că eu încerc să induc generalului o stare de boală prin introducerea ideii în subconştient. Atât ştia ea! Şi asta fac, în general, cei care folosesc hipnoza în masă. Am lăsat-o să vorbească. Grija cu care l-a apărat pe general dovedea că făcea parte din structura respectivă armatei.

Şi atunci am aruncat bomba. Eu, Ovidiu Dragoş Argeşanu, iertată-mi fie mândria, am declarat război PSI structurii militare respective. I-am simţit cum renasc parcă din propria cenuşă. S-au trezit parcă la viaţă din plictiseala care îi cuprinsese. Le-am spus că acel colonel care mă contactase nu avea habar şi nici vreo vină pentru ceea ce voiam să fac. Şi nu ştia nici cum. Şi că timp de treizeci de zile îi voi ataca PSI cu tot ceea ce ştiu, pe ei şi familiile lor.