Publicul rîde. Omul cade deodată în genunchi la marginea scenei şi-şi înclină capul: Iartă-mă, mamă, am spus răutăţi, am trădat, iarăşi te-am vîndut pentru o poantă. Sînt o curvă a publicului, nu mă pot dezbăra de asta… Îşi ia avînt şi se ridică în picioare. Faptul că s-a ridicat atît de brusc pare să-i dea ameţeli, pentru că se clatină. Acum să vorbim serios, fără bancuri, era cea mai frumoasă mamă de pe lume, vă jur, nu se mai fabrică femei rasate ca ea, ochi albaştri imenşi – desface larg către public degetele celor două mîini, şi-mi aduc aminte de albastrul strălucitor, pătrunzător, al ochilor lui pe cînd era copil – şi cea mai complicată de pe lume, şi cea mai tristă – şi el îşi desenează sub ochi o lacrimă închipuită şi-şi rotunjeşte buzele într-un surîs. Aşa a ieşit, asta e ce ne-a ieşit la tragerea la sorţi, nu mă plîng, şi tata era şi el, de fapt, destul de în regulă – se opreşte, se scarpină energic pe tîmple, pe unde părul începe să i se rărească – ah… Daţi-mi o clipă şi am să vă ofer ceva… Da! era un frizer extraordinar, şi de la mine nu lua bani, cu toate că asta contravenea principiilor lui…

Şi iar îmi aruncă o privire. Verifică dacă rîd. Dar eu nici măcar nu încerc să mă prefac. Comand o bere şi o votcă chaser. Cum spunea el, e nevoie de anestezie ca să poţi suporta asta.

Anestezie? Eu am nevoie de anestezie generală.

Dovală se agită din nou. S-ar zice că se împinge pe sine înainte, mai departe. Un bec îl luminează de sus, şi umbre pline de viaţă îl însoţesc, şi mişcarea lui se reflectă, cu o întîrziere bizară, în liniile arcuite ale unui vas mare de aramă care se află în spatele lui, lipit de perete, poate o rămăşiţă a unui spectacol care a fost jucat aici cîndva.

— Apropo de naşterea mea, Netania, hai să consacrăm o jumătate de minut acestui eveniment cosmic, pentru că eu, şi să nu mă priviţi aşa cum sînt acum, în topul topului lumii divertismentului, un sex-simbol nebun al scenei – zăboveşte o clipă, încuviinţează din cap cu gura căscată, îi lasă să rîdă cît vor –, eu, la timpul meu, în zorii autobiografiei mele, pe scurt, cînd eram mic, eram căzut în cap ceva ce nu s-a văzut, toate firele din tărtăcuţă mi-au fost conectate pe dos, n-o să credeţi ce copil haios am fost… Nu, zău aşa, zîmbeşte el, vrei să rîzi, Netania? Chiar vreţi să rîdeţi, scumpii mei? Şi asta e o întrebare cretină, se mustră el. Aloo, asta e o seară de stand-up, încă n-ai băgat asta la dovleac? Idiotl! Şi pe neaşteptate îşi loveşte fruntea cu mîna întinsă şi cu o forţă de necrezut: Pentru asta au venit aici! Au venit ca să rîdă de tine, păi nu-i aşa, fraţilor?

Fusese o lovitură cumplită lovitura dată frunţii lui. O izbucnire de violenţă neaşteptată. O scurgere de informaţii tulburi care ţin de un cu totul alt loc. Se lasă tăcerea. Cineva sfărîmă o bomboană între dinţi şi zgomotul se aude în toată sala. De ce se încăpăţînase să vin? Ce nevoie avea să invite un ucigaş, mă gîndesc eu, se descurcă destul de bine şi singur.

— Ascultaţi o poveste, spune el voios, de parcă lovitura aceea n-ar fi fost. Ca şi cum pe fruntea lui n-ar fi o pată albă care se înroşeşte treptat, şi ca şi cum ochelarii nu i-ar sta strîmb pe nas. Cîndva, aveam pe-atunci poate doisprezece ani, am decis să-ncerc să descopăr ce s-a întîmplat cu nouă luni înainte ca eu să mă nasc, de l-a-nfierbîntat atît de tare pe taică-meu, încît s-a năpustit aşa asupra maică-mii. Şi, să mă-nţelegeţi bine, în afară de mine nu s-au adunat nici un fel de dovezi de activitate vulcanică în pantalonii lui. Şi nu că n-ar fi iubit-o, ascultaţi ce vă spun, tot ce făcea omul la viaţa lui din clipa în care făcea ochi dimineaţa şi pînă se ducea la culcare, toate combinaţiile cu depozitele şi cu scuterele şi cu piesele de schimb şi cu cîrpele şi cu fermoarele şi cu patentele, faceţi-vă că pricepeţi despre ce vă vorbesc, bravo, Netania – aşadar pentru el toate prostiile astea, mai mult decît parnusa, mai mult decît orice, asta era ca să facă impresie asupra ei, s-o facă să-i zîmbească, să-l mîngîie pe cap: Cîine bun, cîine bun. Sînt bărbaţi care scriu poezii pentru iubita lor, nu-i aşa? Aşa e, răspund cîteva glasuri din public, încă niţel speriate. Şi sînt alţii care-i cîntă serenade, nu-i aşa? Aşa e, se mai adaugă fără energie glasuri fără energie. Şi sînt bărbaţi, să spunem, îi cumpără diamante, penthouse, patru roţi, clistire concepute de designeri, nu-i aşa? A-şa e! strigă acum glasuri multe, dornice să-i facă pe plac. Şi sînt unii ca tăticu’, dumnealui cumpără două sute de perechi de blugi falşi de la o româncă bătrînă de pe Allenby – românul e hoţ, polonezul e complice – şi le vinde pe urmă în frizerie, într-o cameră din dos, pe post de Levi’s original, şi totul pentru ce? Ca să-i poată arăta ei seara într-un carneţel cîţi gologani a scos din asta…

Se opreşte, ochii îi rătăcesc prin spaţiul încăperii, şi pentru o clipă, fără nici o explicaţie, publicul îşi opreşte respiraţia ca şi cum ar fi văzut ceva împreună cu el.

— Dar s-o atingă cu adevărat, aşa cum un bărbat atinge o femeie, nici măcar, să zicem, o mică mîngîiere pe fund, pe un coridor, cît să iei cu pîine nişte sos – una ca asta nu l-am văzut făcînd niciodată. Atunci spuneţi-mi voi, fraţilor, că doar sînteţi