surprinzătoare. Cum nu dusese niciodată lipsă de bani, iar în ultimii cincisprezece ani îi câştigase cu lopata ţinând cursuri, făcând marketing politic şi scriind cărţi de succes, plus premiile de recunoştinţă pe care guvernele Statelor Unite şi ale Marii Britanii, alături de câţiva investitori privaţi i le oferiseră cu dărnicie, toate acestea făcuseră din el un om aproape bogat. Firmele lui preferate erau Charvet, Brioni şi Kiton. În zilele mai proaste şi pentru variaţiune mai purta şi câte un Breuer, Eton sau Turnball & Asser. De fapt, garderoba lui era atât de bogată şi dressingul lui atât de mare, încât pe una dintre iubitele lui o apucase plânsul când, într-o dimineaţă, greşise uşa de la baie şi nimeri în dressing. Relaţia lui era cu mărcile, dar în special cu materialele şi cusăturile care îi atingeau corpul. Nu purtase niciodată ceva care să semene măcar cu un pulover şi orice material dur, inclusiv păturile din anumite hoteluri îl scoteau din minţi. Cămaşa trebuia să îi mângâie corpul, să îi dea o stare de bine pe întreg cuprinsul zilei. Prefera bumbacul. Bumbacul Pima şi cel egiptean sau Sea Island, orice se încadra la categoria ELS – extra long staple{3}. De asemenea, aprecia twillul italian sau batistul şi Marcella.{4} Din când în când se răsfăţa cu cămăşi din poplin ori volle elveţian. Niciodată producţii de masă, doar serii limitate. Aceste firme aveau designerii proprii, iar uneori fiecare dintre ei deservea doar o mână de clienţi. Charvet era producătorul lui preferat, Rolls Royce-ul cămăşilor la comandă. Cu peste 6.000 de materiale diferite, Charvet oferea clienţilor săi atâtea variante, încât aceştia intrau nu de puţine ori în panică. De exemplu, numai nuanţele de alb sau albastru erau vreo două sute pentru fiecare. De aceea, de fiecare dată când ajungea la Paris, sediul Charvet din Place Vendôme era o destinaţie obligatorie.

— De unde vă luaţi cămăşile? întrebă curios comisarul.

Charles fu mirat de simţul de observare al poliţistului. Nu e la îndemâna oricui să recunoască ceva atât de sus ca un Brioni, cămaşa roz-pal în care era îmbrăcat în acea zi. Aşadar, copoiul avea gust. „Unde şi l-o fi dobândit?”, se întrebă Baker. Era convins că regiunea în care se afla nu văzuse pe o rază de 300 de kilometri ceva asemănător. Totuşi din precauţie, pentru că ura să facă pe cineva să se simtă prost în afară de momentele când era absolut necesar, răspunse:

— Mi le cumpără soţia. Eu nu mă pricep deloc.

Nu era însurat şi, cum niciun bun mincinos nu era, spusese primul lucru comun care îi trecuse prin cap. Oricum, poliţaiul habar n-avea nimic despre situaţia lui conjugală.

— De ce sunt aici? continuă el.

Poliţistul îl privi de parcă nu s-ar fi decis încă dacă să îi spună acolo, să îl ducă să îi arate sau să îl trimită la secţie şi să îl interogheze. Christa Wolf insistase ca Baker să fie adus degrabă la locul crimei. Aşa că se hotărî să o asculte.

— Veniţi cu mine.

Şi o luă în sus spre scară.

Capitolul 3

Şoseaua tăia tălâmb şi neclar dealurile de la Saschiz. Un Porsche Panamera negru, molipsit parcă de nervozitatea femeii de pe bancheta din spate, necheză şi clipi nerăbdător din faruri. Fără chef, şoferul Citroënului din faţă se dădu bombănind la o parte. Şi zise ceva despre bogătanii nesimţiţi din ziua de azi. Cei din Porsche erau însă departe când şoferul acru termină cu imprecaţiile. Şi chiar dacă l-ar fi auzit, probabil că nu l-ar fi băgat în seamă. Femeia de pe bancheta din spate îşi ascundea cu greutate muşchii proeminenţi ai picioarelor sub deux piece-ul portocaliu încheiat poetic cu o eşarfa Hermes care avea menirea de a-i ascunde ridurile gâtului. Două laptopuri erau deschise lângă ea, iar telefonul pe care îl ţinea la ureche părea că o întrerupsese din ceva important. Vocea interlocutorului se auzea până în faţă la şofer şi la individul ca un dulap care şedea alături de acesta. După mai bine de două minute de ordine răcnite, în care femeia încercă zadarnic să bâiguie ceva, prinse un răgaz şi spuse:

— De data asta nu îl vom scăpa. Vă promit!

Femeia îşi închise telefonul şi se adresă celor din faţă:

— Sunteţi siguri că măcar în ultimul ceas aţi făcut totul cum v-am cerut?

Şoferul mormăi că se asigurase personal că totul este cum i s-a ordonat şi că oamenii lui din teren îl ţin la curent cu fiecare mişcare. Toate mesajele lor apăreau cu litere de-o şchioapă şi pe ecranul computerului de bord. Femeia le citise şi ea. Putuse să vadă cu ochii ei.

— Eşti sigur că de data asta ai ales oamenii care trebuie? Nu vreau să avem o nouă Marsilie. Sau şi mai rău, un nou Köln. Şi să îl scăpăm şi de data asta printre degete ca nişte începători.

Şoferul era sigur, iar dulapul dădu şi el încuviinţând din cap.

Pentru o femeie ca Bella, a urmări pe cineva era o pierdere de timp. O plictiseală continuă şi o risipă îngrozitoare de resurse. Era o femeie de acţiune. Aşa că misiunea pe care o primise o enerva îngrozitor. Dar ordinele erau ordine şi ea era obişnuită să le execute fără să comenteze.

Capitolul 4

Scara spre care se îndreptau cei doi era o ciudăţenie. Construită în 1642, făcea legătura între centrul vechi şi şcoala din deal şi era în întregime acoperită sau, mai degrabă, împachetată în bârne din lemn, sprijinite pe căpriori, iar în interior nervurile de susţinere, aşezate la distanţe regulate, aminteau vag de ogivele catedralelor gotice. Vopseaua neagră din exterior îi dădea un aer sinistru. Şcoala fusese construită lângă biserica zisă şi ea „din deal”, care data de la 1525. În spatele bisericii se află Tumul Frânghierilor, unul dintre cele nouă turnuri ale breslelor care contribuiseră serios la declararea oraşului patrimoniu UNESCO. Scara, cunoscută sub numele „scara şcolarilor”, avusese iniţial 300 de trepte. Pentru a ajunge la liceu, elevii trebuiau să urce şi să coboare zi de zi pe jos aceste