Toate grenadele şi proiectilele antitanc fuseseră folosite în momentul în care au sosit noi tancuri germane, pe 20 septembrie, să-i epuizeze complet. Mitralierele Maxim fuseseră scoase din funcţiune. Apărătorii, neputând să vadă în interiorul silozului din cauza fumului şi a prafului, comunicau între ei urlând unii la alţii din gâtlejurile lor uscate de sete. Când au pătruns, germanii au început să tragă în sunete, nu în obiecte. In noaptea aceea, cu mâna de muniţie care le mai rămăsese, supravieţuitorii au reuşit să iasă.

Răniţii nu au putut fi transportaţi. Oricât de crâncenă a fost lupta, nu se poate spune că a fost o victorie impresionantă pentru germani. Cu toate acestea, Paulus a ales imensul siloz de grâne ca simbol al Stalingradului pentru insigna ce se proiecta la Cartierul General al armatei pentru sărbătorirea victoriei.

Acţiunile violente de apărare a altor clădiri semifortificate din centrul oraşului le-au provocat germanilor serioase pierderi umane în acele zile. Aceste “garnizoane” ale Armatei Roşii compuse din ostaşi din diverse divizii au rezistat sfidător de curajos, deşi sufereau de foame şi de sete. S-a dat o luptă violentă pentru “Univermag” (magazinul universal) din Piaţa Roşie, Cartierul General al Batalionului l din Regimentul 42 puşcaşi gardă. Un mic depozit cunoscut ca “fabrica de unghii” era o altă redută, în clădirea cu trei niveluri din apropiere, ostaşii din unitatea de gardă au continuat să lupte cinci zile, cu nasurile şi gâtlejurile uscate, pline de praf de cărămidă de la zidurile pulverizate. Răniţii au murit în pivniţe, fără să mai primească îngrijiri medicale după ce tânăra lor infirmieră murise din cauza unei răni la piept. Şase oameni, din cei care formaseră iniţial o jumătate de batalion, au scăpat în ultimul moment, când tancurile germane au dărâmat zidurile.

Din cuceririle germane din centrul oraşului, cea mai gravă pentru Armata Roşie a fost înaintarea inamicului către debarcaderul central. Aceasta le-a permis să execute lovituri pe timp de noapte de artileria, cu lansatoare Nebelwerfer şi mitraliere, împotriva principalelor puncte de trecere, folosind lumina rachetelor de iluminare cu magneziu. Germanii erau hotărâţi să nu le mai permită apărătorilor să primească întăriri şi provizii.

Gara centrală, după ce a trecut dintr-o mână în cealaltă de cincisprezece ori, a sfârşit prin a-i avea ca ocupanţi ai ruinelor pe germani. Rodimţev, în concordanţă cu politica lui Ciuikov, a ordonat ca linia frontului să fie tot timpul la o depărtare de aproximativ 45 de metri de germani, pentru a îngreuna tragerile artileriei şi bombardamentul aviaţiei lor. Oamenii din divizia sa îşi făceau un titlu de glorie din precizia tragerii lor. “Fiecare ostaş din unitatea de gardă trăgea ca un lunetist” şi, ca atare, “îi forţa pe germani să se târască, nu să umble.”

Soldaţii germani cu ochii înroşiţi de oboseală, epuizaţi în urma luptelor grele şi plângându-şi mai mulţi camarazi morţi decât şi-ar fi putut imagina vreodată, îşi pierduseră starea de spirit triumfalistă din urmă cu o săptămână. Ei şi-au dat seama că focul de artilerie este mult mai înspăimântător într-un oraş. Exploziile de obuze nu erau singura primejdie. Ori de câte ori era lovită o clădire înaltă, de sus cădeau schije şi bucăţi de zidărie. Infanteriştii începuseră deja să piardă noţiunea timpului în această lume străină, cu peisajul ei dezolant de ruine şi moloz. Chiar şi lumina zilei avea o aparenţă ciudată, fantomatică din cauza prafului care forma o ceaţă permanentă.

Într-un spaţiu atât de concentrat, un soldat trebuia să conştientizeze războiul în trei dimensiuni, ţinând seama că din clădirile înalte exista pericolul să acţioneze lunetişti. Trebuia să se uite în permanenţă la ce se întâmplă pe cer. Atunci când apăreau avioanele germane, infanteristul german îmbrăţişa pământul la fel cum făcea Şi rusul. Soldaţii se temeau întotdeauna că s-ar putea ca piloţii aparatelor Stuka să nu vadă steagurile roşu, alb, negru cu svastică şi astfel să nu identifice poziţiile lor. Adesea, trăgeau cartuşe de semnalizare pentru a indica locul în care se aflau. Bombardierele ruseşti veneau şi ele la joasă înălţime, bineînţeles suficient de mică pentru a Se vedea steaua roşie de pe coadă. Mult mai sus, în văzduh, avioane de vânătoare scânteiau sub razele soarelui. Cineva a observat că ele se răsuceau în aer mai curând ca un peşte în apă decât ca păsările în zbor.

Zgomotul le întinsese nervii la maximum. “Aerul este plin”, scria un ofiţer de tancuri, “de urletul infernal al aparatelor Stuka în picaj, de bubuitul focului artileriei antiaeriene, de mugetul motoarelor, de zăngănitul şenilelor, de şuieratul lansatoarelor şi al «orgilor lui Stalin», de ţăcănitul automatelor, şi tot timpul simţi fierbinţeala unui oraş în flăcări în toate punctele sale.” Ţipetele răniţilor îi afectau cel mai mult pe oameni. “Nu este un sunet uman”, scria un german în jurnalul său, “ci un strigăt surd de durere al unui animal sălbatic.”

În aceste circumstanţe, dorul de casă se acutiza. “Casa mea este atât de departe. O, frumoasa mea casă!” scria cineva cu nostalgie.

“Doar acum ştim cât de minunată este.” Apărătorii ruşi, pe de altă parte, considerau dorul de casă un lux pe care nu şi-l puteau permite.

“Draga mea Palina!”, scria un ostaş necunoscut soţiei sale, pe 17 septembrie. “Sunt bine sănătos. Nimeni nu ştie ce se va întâmpla, dar vom trăi şi vom vedea. Războiul este crunt. Ştii de la buletinele de ştiri ce se întâmplă pe front. Misiunea fiecărui ostaş este simplă: să omoare cât mai mulţi friţi şi să-i împingă înapoi către vest. Îmi este foarte dor de tine, dar nu este nimic de făcut întrucât ne despart câţiva mii de kilometri.” Pe 23 septembrie, ostaşul Serghei îi scria soţie sale, Liolia, un mesaj simplu: “Germanii nu ne vor putea ţine piept.” Nici o vorbă despre casă.

Pe 18 septembrie, o nouă încercare făcută de trei armate sovietice pe Frontul de Nord de a ataca Armata 6 va eşua. Desfăşurarea rapidă a escadrilelor Luftwaffe împotriva acestei ameninţări, combinată cu contraatacurile Corpului 14 tancuri, s-a dovedit extraordinar de eficace pe suprafaţa deschisă a stepei. O a doua încercare avea sa eşueze în ziua următoare. Tot ceea ce au reuşit cele trei armate, cu mari sacrificii, a fost