Potrivit adevărului deliberat spus pe jumătate de Jukov, erau “zile foarte grele pentru Stalingrad”. La Moscova, oficialii Ambasadei SUA erau siguri că oraşul era terminat, iar la Kremlin domnea o stare de nervozitate maximă, în seara zilei de 16 septembrie, imediat după cină, Poskrebîşev a intrat în tăcere în încăpere şi a pus pe biroul lui Stalin o transcriere primită de la principalul serviciu de informaţii al Statului-Major General. Era textul unei radiograme de la Berlin care fusese interceptată. “Stalingradul a fost luat de strălucitele forţe germane. Rusia a fost tăiată în două, nordul şi sudul, şi se va prăbuşi curând în chinurile morţii.” Stalin a citit mesajul de mai multe ori, apoi a stat câteva clipe lângă fereastră. I-a spus lui Poskrebîşev să-i facă legătura cu Stavka. A dictat la telefon un mesaj către Eremenko şi Hruşciov: “Raportaţi ceva raţional în legătură cu ceea ce se întâmplă la Stalingrad. Este adevărat că Stalingradul a fost cucerit de germani? Daţi un răspuns direct şi adevărat. Aştept răspunsul vostru imediat.”

In realitate, momentul critic fusese depăşit. Divizia lui Rodimţev ajunsese la timp. Încă din cursul zilei, comandanţii germani au ştiut ca peste Volga fuseseră aduse întăriri, precum Divizia 95 puşcaşi a lui Gorişnîi şi o brigadă de infanterie marină trimisă să întărească puternic slăbita Divizie 95 puşcaşi gardă, la sud de Ţariţa. Forţele aeriene germane au observat la rândul lor o sporire a numărului de avioane trimise împotriva lor de Armata 8 aeriană, cu toate că piloţii de vânătoare sovietici mai sufereau încă de o teamă instinctivă de inamic. “Ori de câte ori apare un Me-109”, se plângea un comisar în raportul său, “porneşte un joc de căluşei, fiecare încercând să-şi apere propria coadă.”

Personalul Luftwaffe a observat, înainte de toate, o intensificare a focului antiaerienei. “Cum apar escadrilele Stuka”, observa ofiţerul de legătură din Divizia 24 tancuri, “cerul se acoperă cu nenumărate trâmbe negre de fum de la focul artileriei antiaeriene.”2 Din poziţiile ruseşti de la sol izbucneau urale nestăpânite ori de câte ori exploda în văzduh câte un nesuferit de Stuka într-un nor de fum, iar resturile lui cădeau în flăcări. Chiar şi avioanele de vânătoare mai rapide sufereau din cauza focului tot mai susţinut executat de pe malul celălalt al Volgăi. Pe 16 septembrie, un subofiţer al forţelor aeriene germane, Jürgen Kalb, a fost nevoit să sară cu paraşuta deasupra fluviului din aparatul său Me-109 avariat. S-a paraşutat în apă şi a înotat către malul pe care îl aşteptau ostaşii Armatei Roşii.

Echipajelor avioanelor de bombardament germane li se acorda foarte puţin răgaz. Fiecare aparat trebuia folosit pentru bombardamente în serie. Pe 19 septembrie, un pilot calcula că în ultimele trei luni executase 228 de misiuni de luptă, un număr egal cu cele la care participase în cei trei ani anteriori peste “Polonia, Franţa, Anglia, Iugoslavia şi Rusia la un loc”, împreună cu echipajul său se afla în aer câte şase ore pe zi.

Având bazele mai ales pe aerodromuri improvizate în stepă, viaţa lor la sol se compunea dintr-o serie de mese luate pe apucate şi în pripă, telefoane de campanie zgomotoase şi, în corturile de i lucru, un studiu intensiv al hărţilor şi fotografiilor cercetării aeriene, întorşi în văzduh, identificarea ţintelor nu era uşoară atunci când dedesubt se întindea “un haos incredibil de ruine şi focuri”, iar coloanele imense şi din ce în ce mai groase de fum negru şi unsuros ce se ridicau din tancurile de petrol în flăcări acopereau soarele până la o altitudine de 3 000 de metri.

Din partea armatei soseau necontenit cereri de misiuni: “Atacat zona AII, sector nord-vest, un cvartal mare de case, puternică rezistenţă inamică acolo.” Piloţii Luftwaffe nu credeau că realizai mare lucru continuând să pulverizeze un loc viran “în care mai era câteva barăci de fabrică demontate şi arse, unde nu mai stătea în picioare nici un zid”.

Pentru echipele de la sol, “mecanici - specialişti în armament, bombe şi radio”, ce pregăteau avioanele pentru decolare “de trei, patru, cinci ori pe zi”, nu exista nici o pauză. Pentru echipajele avioanelor, singurele momente de linişte erau în amurg şi în zori, dar nici atunci nu zăboveau prea mult lângă aerodrom, privind cerul de deasupra acestei “ţări nesfârşite”: începând cu a treia săptămână din septembrie, gerul devenise muşcător. Pe 17 septembrie, temperatura a scăzut brusc. Oamenii îşi puneau pulovere de lână pe sub vestoane, care în cele mai multe cazuri începuseră să se zdrenţuiască. “Hainele”, nota un medic, “erau atât de uzate, încât soldaţii erau nevoiţi frecvent să poarte piese din uniformele ruseşti.”

În timp ce lupta pentru Gorganul Mamaev continua cu încrâncenare, se ducea o bătălie la fel de aprigă pentru imensul siloz de grâne din josul fluviului, înaintarea rapidă a Corpului 48 tancuri de sub comanda lui Hoth izolase practic această fortăreaţă naturală.

Apărătorii din Divizia 35 gardă erau plini de bună dispoziţie şi glumeau atunci când, în noaptea de 17 septembrie, le-au sosit întăriri din partea unui pluton de infanterie marină, comandat de locotenentul Andrei Kozîianov. Aveau două mitraliere vechi Maxim şi două puşti lungi antitanc ruseşti, pe care le foloseau pentru a trage într-un tanc german atunci când au apărut un ofiţer şi un interpret purtând un steag alb, pentru a le cere să capituleze. Artileria germană şi-a reglat atunci tirul asupra structurii imense, pregătind terenul pentru Divizia saxonă 94 infanterie, ce purta ca insignă cele două săbii încrucişate ale porţelanului de Meissen.

Cei cincizeci de apărători au respins zece atacuri pe 18 septembrie. Ştiind că nu puteau fi prea curând reaprovizionaţi, îşi drămuiau cu multă grijă muniţia, raţiile şi apa. Condiţiile în care au continuat sa lupte în următoarele două zile au fost teribile. Se înecau cu praf si silozul luaseră foc, şi curând nu au mai avut nici o picătură de apă de băut. Le lipsea şi apa cu care să umple ţevile de răcire ale mitralierelor Maxim. (Se pare că cei din infanteria marină au folosit în acest scop propria lor urină, aşa cum se obişnuia în primul război mondial, însă relatările sovietice