poziţiile. Un batalion al Regimentului 42 gardă s-a alăturat trupelor NKVD şi împreună i-au împins pe germani în jurul gării principale. Regimentul 39 gardă a pornit la atac din dreapta către o mare fabrică din cărămidă aparentă (păstrată şi azi, spre aducere aminte), pe care au eliberat-o după o violentă luptă corp la corp. Când a ajuns al doilea val, regimentul întărit a pornit la atac către calea ferată ce trecea pe lângă baza Gorganului Mamaev.

Divizia 13 puşcaşi gardă a pierdut în primele douăzeci şi patru de ore aproximativ 30% din efectiv, dar malul fluviului a fost salvat.

Puţinii supravieţuitori (doar 320 de oameni din cei 10 000 au rămas în viaţă la sfârşitul Bătăliei de la Stalingrad) jură că hotărârea “le era insuflată de Rodimţev”. Urmându-i exemplul, au promis la rândul lor: “Nu există pământ pentru noi în spatele Volgăi.”

Iniţial, germanii au considerat contraatacul lui Rodimţev ceva mai mult decât o repliere temporară. Erau convinşi că înaintarea lor spre centrul oraşului nu va mai putea fi oprită. “De ieri, steagul celui De-al Treilea Reich flutură deasupra centrului oraşului”, scria a doua zi un membru al Diviziei 29 infanterie motorizată. “Centrul şi zona gării [principale] se află în mâini germane. Nu vă puteţi imagina cum am primit vestea.” Dar soldaţii, tremurând de frig, visează la încartiruiri subterane de iarnă, la sobe Hindenburg încinse şi la o mulţime de scrisori de la cei dragi de acasă”.

Companiile germane de infanterie avansaseră prin Cheile Ţariţei. Intrarea în Cartierul General al Armatei 62 se afla sub foc direct şi buncărul Ţariţîn era plin de răniţi. Curând, aerul călduţ şi umed a devenit irespirabil. Ofiţerii de stat-major leşinau din cauza lipsei de oxigen. Ciuikov a hotărât să schimbe din nou locaţia Cartierului său General, de data aceasta traversând fluviul, mergând spre nord, şi trecând apa din nou pe malul vestic.

Lupta pentru Gorganul Mamaev s-a intensificat. Dacă l-ar fi cucerit germanii, tunurile lor ar fi putut controla Volga. Unul dintre regimentele de puşcaşi NKVD a reuşit să reziste într-o mică porţiune a dealului înainte de a fi întărit cu ceea ce mai rămăsese din Regimentul 42 puşcaşi gardă al lui Rodimţev şi o parte dintr-o altă divizie chiar înainte de a se crăpa de ziuă. Noii sosiţi au atacat vârful şi coama dealului dimineaţa devreme. Gorganul Mamaev era de nerecunoscut din parcul în care se plimbaseră îndrăgostiţii cu câteva săptămâni în urmă. Nu mai rămăsese nici urmă de sticlă pe pământul semănat acum cu schije şi sfărâmături de grenade, întreaga pantă a dealului fusese scobită şi era plină de cratere, ce serveau drept tranşee de ocazie în luptele crâncene din cursul atacurilor şi al contraatacurilor. Un ostaş din corpul de gardă, Kentia, a devenit celebru pentru că a dat jos steagul german înfipt în vârful dealului de soldaţii Diviziei 295 infanterie şi l-a călcat în picioare. Dar despre episoadele lipsite de eroism s-a vorbit mai puţin. Se spune că un comandant de baterie de pe Gorganul Mamaev a dezertat pentru ca ii era frică să nu fie acuzat de laşitate în luptă”. Servanţii au intrat în panică şi au luat-o la goană atunci când un grup de infanterişti germani au realizat o pătrundere şi le-au atacat bateria. Locotenentul M. a dovedit “indecizie” şi nu a reuşit să omoare germani, o crimă la vremea respectivă.

La ora 23 în noaptea de 16 septembrie, locotenentul K., comandant de pluton în Divizia 112 puşcaşi, aflată la vreo opt kilometri către nord, a descoperit absenţa a patru ostaşi şi a subofiţerilor lor. “în loc de a lua măsuri pentru a-i găsi şi a opri acest act de trădare, tot ceea ce a făcut a fost să raporteze faptul comandantului companiei sale.” La ora l, comisarul Kolabanov a venit să investigheze cele întâmplate la pluton. Când s-a apropiat de tranşee, a auzit un glas ce se adresa în limba rusă din poziţiile germane, spunându-le pe nume soldaţilor din pluton şi cerându-le să treacă de partea inamicului: “Trebuie să dezertaţi toţi, nemţii vă vor hrăni şi vă vor trata bine. La ruşi, veţi muri orice s-ar întâmpla.” Comisarul a văzut atunci câţiva indivizi trecând prin zona neutră către partea germană. Furios, a văzut că ceilalţi membri ai plutonului nu au tras în ei. A descoperit atunci că plecaseră zece oameni, inclusiv sergentul. Comandantul de pluton a fost arestat şi trimis în faţa Curţii Marţiale. Sentinţa dată, probabil pedeapsa capitală sau mutarea într-un batalion disciplinar, nu este consemnată, în aceeaşi divizie, se pare că un căpitan a încercat să convingă alţi doi ofiţeri să dezerteze odată cu el, dar unul dintre ei “nu a fost de acord şi l-a executat pe trădător”, dar nu este sigur dacă această versiune cu privire la cele întâmplate nu acoperă de fapt o dispută personală.

In zilele următoare, în ciuda contraatacurilor continue ale germanilor, trupele de gardă ale lui Rodimţev şi rămăşiţele regimentului NKVD de puşcaşi au reuşit să reziste pe Gorganul Mamaev.

Divizia 295 infanterie a participat la acţiunile de luptă până când a fost nevoită să ia o pauză operativă. Pierderile ei au fost atât de importante, încât companiile au fost contopite. Cele mai multe pierderi umane s-au înregistrat în rândul ofiţerilor, majoritatea ucişi de trăgătorii de elită ruşi. După mai puţin de două săptămâni de front, o companie din regimentul colonelului Korfes din Divizia 295 infanterie era la al treilea comandant, un tânăr locotenent.

“Schimburile de focuri pe viaţă şi pe moarte” au continuat p Gorganul Mamaev, artileria grea germană bombardând poziţiile sovietice încă două luni. Scriitorul Vasili Grossman vedea obuzele aruncând pământul în aer. “Aceşti nori de pământ au trecut apoi prin sita forţei gravitaţionale, bulgării căzând, iar praful ridicându-se către cer.” Trupurile celor căzuţi în luptă pe pantele înnegrite ale dealului au fost dezgropate şi apoi îngropate din nou în acest foc necontenit de artilerie. Se spune că la mulţi ani după război, un soldat german şi un ostaş sovietic au fost descoperiţi în timpul unor lucrări de curăţire. Se pare că cele două cadavre au fost îngropate de explozia unui obuz, după ce se luptaseră