Batalioanele de miliţie de sub comanda sa au primit ordinul de a ocupa clădirile-cheie şi să le apere până în ultima clipă. Un batalion a fost trimis la Gorganul Mamaev, în timp ce două regimente de puşcaşi au primit ordinul de a bloca înaintarea inamicului către fluviu. Diviziei de gardă a lui Rodimţev trebuia să i se permită sa debarce. Trupele NKVD au luptat cu curaj, suferind numeroase pierderi, divizia respectivă primind ulterior Ordinul Lenin şi titlul de “ Stalingradski”. Saraiev a rămas la postul său în timpul luptei, dar curând avea să-şi piardă fieful. Succesorul său în calitatea de comandant al forţelor NKVD, generalul-maior Rogatin, a preluat comanda în a doua săptămână a lunii octombrie, cu un nou Cartier General stabilit pe malul estic.

O altă confruntare neplăcută a avut loc în acea seară. Peste Volga, delegatul civil al lui Stalin, Gheorghi Malenkov, îi convocase la Cartierul General al Frontului pe ofiţerii superiori ai Armatei 8 aeriene. Când au intrat, îşi închipuiau că au fost chemaţi pentru a li se da medalii. Eremenko şi Jukov stăteau în spate. Malenkov, care în prima zi de război nu dăduse crezare raportului prezentat de amiralul Kuzneţov cu privire la raidul aerian asupra Sevastopolului, şi-a vărsat de data aceasta supărarea asupra ofiţerilor din aviaţia Armatei Roşii. A cerut să i se spună ce unităţi fuseseră în acţiune de luptă şi în ce zile, acuzându-le apoi de inactivitate. A dat ordin apoi ca respectivii comandanţi să fie pedepsiţi de Curtea Marţială. Pentru a-şi demonstra puterea, i-a cerut unui ofiţer să iasă în faţă, un maior scund, cu părul negru pieptănat spre spate şi o faţă durdulie de om care avea de toate. “Maior Stalin”, i-a spus Malenkov fiului lui Iosif Vissarionovici{3}.

“Rezultatele în acţiuni de luptă ale piloţilor tăi sunt revoltătoare, în ultima luptă nici unul din cei douăzeci de piloţi nu a doborât nici măcar un singur german. Ce înseamnă asta? Aţi uitat cum se luptă?

Cum să înţelegem acest lucru?” Malenkov l-a umilit apoi pe generalul Kriukin, comandantul Armatei 8 aeriene. Doar intervenţia lui Jukov a pus capăt acestui episod. Acesta le-a reamintit că divizia lui Rodimţev urma să treacă Volga. Regimentul de aviaţie de vânătoare ce trebuia să o acopere ar face mai bine să se asigure că nu i se va permite nici unei bombe germane să cadă. Ofiţerii de aviaţie au ieşit unul câte unul, prea zguduiţi ca să mai spună ceva.

Stavka ordonase cu trei zile în urmă înaintarea Diviziei 13 puşcaşi gardă către Stalingrad. Deşi avea un efectiv de peste 10 000 de oameni, o zecime dintre aceştia nu aveau arme. Divizia era dispersata, ascunsă vederii recunoaşterii aeriene germane, pe sub ulmii, plopii ucraineni şi sălciile de pe malul de est, în jurul localităţii Krasnaia Sloboda. I se dăduse puţin timp să se pregătească după ce plecase de la Kamîşin către sud. Rodimţev, cunoscând urgenţa situaţiei, îşi hărțuise comandanţii tot timpul. Radiatoarele camioanelor fierbeau, animalele de povară erau neliniştite, iar praful ridicat de vehicule fusese atât de gros, încât “zmeele cocoţate pe stâlpii de telegraf deveniseră cenuşii”. De câteva ori, trupele s-au risipit când aparatele Messerschmitt, cu botul lor galben, au şuierat la joasă înălţime pentru a le ţine sub foc intens coloanele.

Pe măsură ce se apropiau de Volga, se sfârşea întinderea toridă şi prăfuită a stepei, arţarii anunţând apropierea apei. Pe un indicator în formă de săgeată, agăţat într-un copac, scria un singur cuvânt: “Feribot”. Ostaşii au zărit în faţă un fum negru şi gros şi şi-au făcut semne între ei. Fusese primul indiciu al bătăliei care îi aştepta de cealaltă parte a fluviului.

Pe mal, au fost aprovizionaţi urgent cu muniţie, grenade şi raţii - pâine, salam şi chiar zahăr pentru ceai. După ce s-a întâlnit cu Ciuikov, Rodimţev a hotărât să nu mai aştepte căderea nopţii. La asfinţit, primul val de ostaşi din unităţile de gardă a fost grăbit să se îmbarce în tot felul de vedete de patrulare din Flotila Volga şi ambarcaţiuni civile rechiziţionate - remorchere, bărci de serviciu, şalupe, bărci de pescuit, chiar şi bărci cu vâsle. Cei rămaşi pe malul estic încercau să calculeze cât mai durează până se vor întoarce ambarcaţiunile să-i ia şi pe ei.

Trecerea fluviului a fost probabil mai cumplită pentru cei din bărcile cu vâsle, când apa le plesnea prova, iar furchetele scârţâiau la unison. Pocnetul îndepărtat al împuşcăturilor şi bufniturile bombardamentelor de artilerie sunau dogit peste întinderea apei. Atunci, Mieria germană, mortierele şi mitralierele destul de apropiate de mal şi-au schimbat ţinta. Acolo unde explodau proiectilele se ridicau coloane de apă, udându-i până la piele pe ocupanţii ambarcaţiunilor. În curând au apărut la suprafaţa apei peşti morţi.

Una dintre vedetele Flotilei Volga a fost lovită în plin şi au fost ucişi toţi cei douăzeci de membri ai unui detaşament aflaţi la bord. Unii se uitau fix la apa din jurul lor pentru a evita priveliştea malului opus, ca un alpinist care refuză să se uite în jos. Alţii continuau totuşi să arunce câte o privire în faţă, la clădirile în flăcări de pe malul vestic, cu capetele lor acoperite cu căşti de oţel înfundate între umeri. Erau trimişi parcă în iad. Pe măsură ce se lăsa întunericul, flăcările imense proiectau scheletele clădirilor înalte de pe malul ce se ridica mult deasupra lor, aruncând umbre groteşti. Malul de vizavi era “un talmeş-balmeş de maşini arse şi epave de şalupe aruncate pe uscat”. Pe măsură ce se apropiau, simţeau tot mai pregnant mirosul clădirilor carbonizate şi duhoarea cadavrelor în putrefacţie prinse sub dărâmături.

Primul val de ostaşi din unităţile de gardă ale lui Rodimţev nu şi-au fixat baionetele. Au sărit din bărci direct în apa mică şi au pornit direct în susul malului abrupt şi nisipos. Intr-un loc, germanii se aflau la mai puţin de 100 de metri de ei. Nu trebuia nimeni să le spună acelor ostaşi că nu trebuiau să şovăie: moartea era foarte aproape. Spre norocul lor, germanii nu avuseseră timp să se îngroape în teren sau să-şi pregătească