în interiorul buncărului, pământ fin, ca dintr-o clepsidră, se scurgea printre grinzile tavanului jos. Ofiţerii de stat-major si transmisioniştii aveau hainele pline de praf. Obuzele şi bombele tăiaseră cablurile telefonice de campanie. Linierii trimişi afară sa descopere şi să remedieze defecţiunea aveau puţine şanse sub cerul liber. Stricăciunile erau atât de dese, încât până şi telefonistele tinere trebuiau să se încumete să iasă din buncăr. Ciuikov a reuşit să ia legătura cu Eremenko doar o singură dată în cursul zilei pe o line secundară, iar către după-amiază a pierdut complet contactul cu diviziile sale de pe malul vestic. A fost nevoit să recurgă la curieri, ale căror şanse de supravieţuire când traversau oraşul sub ploaia de obuze erau chiar mai mici decât cele ale liniorilor.

Cu toate că germanii înregistraseră un oarecare progres la marginea de vest a oraşului, după cucerirea unui mic aerodrom şi a unei cazărmi, încercările lor de a realiza o breşă executând trageri de artilerie în nordul Stalingradului au eşuat. Luptele erau mult mai grele decât se aşteptaseră. Mulţi şi-au dat seama, fără a avea însă curajul s-o spună deschis, că s-ar putea să petreacă iarna la Stalingrad.

Ciuikov a decis să se mute noaptea la fostul Cartier General din tunel, care se deschidea de la Cheile Ţariţei şi avea o ieşire în spate în Puşkinskaia Uliţa, o stradă ce dădea spre malul de vest. Linia Cheilor Ţariţei fusese una din alegerile lui Paulus şi a lui Hoth ca linie de demarcaţie între armatele lor. În timp ce diviziile lui Seydlitz, de la nord, înaintau spre Gorganul Mamaev şi gara principală, diviziile 14 şi 24 tancuri ale lui Hoth şi Divizia 94 infanterie, de Ia sud, avansau gata să lovească către silozul de cereale dreptunghiular, din beton, ce domina orizontul Stalingradului.

Veştile cu privire la înaintarea Diviziei 71 infanterie în centrul Stalingradului, chiar la nord de Ţariţa, au fost primite cu bucurie nestăpânită la Cartierul General al Führer-ului. Seara informaţia a ajuns şi la Kremlin. Stalin discuta cu Jukov şi Vasilevski posibilitatea unei mari contralovituri strategice la Stalingrad, când Roskrebîşev, şeful secretariatului său, a anunţat că Eremenko era la telefon. După ce a vorbit cu el, Stalin le-a comunicat vestea celor doi generali. “Eremenko spune că duşmanul aduce trupe de tancuri in apropierea oraşului. Se aşteaptă la un atac mâine.” A continuat, întorcându-se către Vasilevski: “Emite imediat ordine pentru ca Divizia 13 gardă a lui Rodimţev să treacă Volga şi vezi ce mai poţi trimite acolo.” O oră mai târziu, Jukov se îndrepta la bordul unui avion, spre Stalingrad.

În zorii zilei de 14 septembrie, Ciuikov şi statul său major se îndreptau în două vehicule spre sud, prin oraşul distrus, către buncărul de la Cheile Ţariţei. Din cauza înaintării dificile pe străzile pline de moloz, au fost nevoiţi să se oprească de multe ori. Ciuikov era nerăbdător pentru că ordonase un contraatac şi trebuia să fie pregătit în noul său Cartier General. Trupele sale au luat prin surprindere inamicul în mai multe locuri, dar au fost zdrobite la răsăritul soarelui, îndată ce aparatele Stuka ale Luftwaffe au devenit operative. Singura veste încurajatoare pe care a primit-o în acea dimineaţă a fost că Divizia 13 puşcaşi gardă va trece fluviul în acea noapte. Dar înaintările inamicului au fost în ziua aceea atât de puternice şi de rapide, încât mulţi credeau că Rodimţev nu va reuşi să ajungă pe malul de vest.

Divizia 295 infanterie germană şi-a croit drum către povârnişul îndepărtat al Gorganului Mamaev, dar ameninţarea imediată pentru supravieţuirea Stalingradului venea de la sud. “Ambele divizii [71 şi 76] au reuşit să înainteze”, spunea un raport german mai mult decât optimist, “pătrunzând în gara centrală la amiază şi la ora 15.15, capturând uzina de apă, au ieşit la malul Volgăi.” Gara centrală a fost cucerită şi recucerită de trei ori dimineaţa şi a fost reluată după-amiază de un batalion de puşcaşi NKVD.

Uniforma generalului Aleksandr Rodimţev era murdară când a ajuns la Cartierul General al lui Ciuikov la începutul după-amiezii. De când pusese piciorul pe malul vestic al Volgăi, atacurile aeriene neîntrerupte îl obligaseră să se arunce în cratere pentru a se adăposti.

Cu simţul umorului, dar cu un aer pregnant de student împătimit' Rodimţev arăta mai curând a intelectual moscovit decât a general al Armatei Roşii şi Erou al Uniunii Sovietice. Părul încărunţit pfe' matur, tuns scurt deasupra urechilor şi umflat în vârful capului, i făcea chipul să pară lunguieţ. Rodimţev, la cei treizeci şi şapte de an ai săi, aparţinea acelei minorităţi despre care se spunea că-şi poate permite să sfideze pericolele, în războiul civil spaniol, sub numele conspirativ “Pablito”, a fost consilierul sovietic cheie în Bătălia de ja Guadalajara din 1937, când republicanii spanioli au pus pe fugă corpul expediţionar al lui Mussolini. A fost un erou în ochii militarilor săi, care pretindeau că cea mai mare teamă a lor dacă ar fi răniţi ar fi un transfer la altă formaţiune când aveau să fie declaraţi apţi de luptă.

Ciuikov i-a spus lui Rodimţev cât de ameninţată era poziţia sa. Își desfăşurase ultimele rezerve, cele nouăsprezece tancuri rămase de la brigada de blindate. Ciuikov l-a sfătuit pe Rodimţev să renunţe la echipamentul greu. Oamenii lui nu aveau nevoie decât de arme personale, mitraliere şi puşti antitanc, şi atâtea grenade câte puteau duce.

Ciuikov l-a convocat pe colonelul A.A. Saraiev, comandantul Diviziei 10 puşcaşi NKVD şi al Garnizoanei Stalingrad. Saraiev, care fusese în Stalingrad din iulie cu cinci regimente NKVD (puţin peste 7 500 de oameni), îşi sporise foarte mult imperiul, creându-şi o armată “privată” cu un efectiv de peste 15 000 de oameni pe ambele maluri ale fluviului Volga. Controla, de asemenea, trecerile şi traficul fluvial. Ciuikov, care nu mai avea ce pierde într-un astfel de moment, l-a ameninţat că anunţă imediat Statul-Major al Frontului dacă Saraiev nu-i va executa ordinele. Cu toate că Beria ameninţase “să-i frângă spatele” unui comandant din Caucaz pentru că îndrăznise doar să sugereze ca trupele NKVD să fie puse sub comanda armatei, Saraiev şi-a dat seama că în acest caz ar fi mai înţelept să asculte ordinul.