din pricina, zise fata, a zâmbatului ăla de Gheorghe al lui Parizianu, care s-a apucat să-i spună lui tat-său şi ăla să povestească în sat. Bine era acum că s-a ajuns aici, să te arate lumea cu degetul, că uite-o pe-aia, care alde mă-sa a fugit de la alde tat-său, oameni bătrâni amândoi.

– Ei, ce s-a petrecut la Bucureşti, o întrebă Niculae, ia să vedem!

– Păi n-a fost de glumă, răspunse Ilinca, acuma că ţie nu-ţi mai pasă, putem să-ţi spunem. S-a dus la ei cu chimiru plin de bani şi le-a spus măi Paraschive şi Nilă şi Achime, uite aici miile, pentru voi le-am strâns, am cumpărat şi un pogon de pământ îndărăt din cele două vândute şi de-aia l-am oprit şi pe Niculae să se mai ducă la şcoală, ca să vă întoarceţi voi îndărăt. Vă fac case la toţi, muncim împreună. Ce vă aşteaptă pe voi aici? Ce vreai tu să faci, Paraschive? Ce casă poţi tu să-ţi faci? Şi tu, Nilă? Am făcut cum aţi vrut voi, am bătut toate drumurile muntelui, nu e piatră pe piatră pe care să n-o fi călcat-o copita calului. Vă dau tot, şi casa şi pământul pe care le am, îl trec pe numele vostru, că sunt şi ale voastre de la mă-ta, a muncit şi ea pe ele înainte să moară şi noi o să ne facem o cojmelie alături, că fetele alea o să se mărite şi ele şi or să plece de-acasă şi Niculae o să găsească şi el pe undeva să se arănească. Astea le-a zis, încheie Ilinca, şi noroc că ăia n-au vrut, că nu ştiu ce-ar mai fi ieşit. Ei, şi mama când a auzit din ce pricină nu te-a mai dat el pe tine la şcoală şi cum plănuise el să ne bage şi pe noi într-o cojmelie cum făcuse şi cu Guica pe vremuri, i s-a făcut rău, a căzut la daruri la biserică, a dat acatiste... Nimic, mânca şi i se făcea rău, se vărsase, de, fierea în ea. Pe urmă s-a mai potolit şi eu am crezut că s-a isprăvit. Cât a fost în sat popa Alexandru îi năzărise pe el, ţii şi tu minte, de-aia nu-i mai ardea ei de tata... Dar pe urmă, când a văzut că din pricina lui ai apucat-o tu pe drumul „celor ce n-au credinţă” şi mai întâlnea şi copii care de Paşti ziceau bună-ziua în loc de „Cristos a înviat”, a început iar să i se facă ochii turburi. Îi oprea pe drum şi îi întreba: „Cristos a înviat nu ştiţi să ziceţi? Ce păgâni vă învaţă la şcoală că nu mai ştiţi religia!” Aia ce să zică şi ei, puţin le păsa lor de ce le spunea nu ştiu ce muiere în mijlocul drumului. Şi a căşunat iar pe tata. Vin tu acasă şi spune-le să se împace, nu le e ruşine oameni bătrâni, să vorbească satul despre ei parcă ar avea douăzeci şi cinci de ani şi s-au însurat şi ei de câtva timp şi nu se înţeleg, să stea acolo amândoi în casă şi n-au decât să nu-şi vorbească, dacă nu se mai pot suferi, dar nu să te prefaci bolnav ca să te iai pe urmă cu parul după ea. Să nu spui că am venit pe la tine, mai zise Ilinca.

Niculae răspunse că el a bănuit toate astea chiar din clipa când tatăl l-a oprit să urmeze mai departe şcoala normală, dar că n-are nimic cu el, bine că s-a trudit şi l-a ţinut şi cei trei ani, alţi ţărani nici măcar a zecea parte din asta nu fac pentru copiii lor. E drept că sunt şi unii care fac de zece ori mai mult, prin urmare la o medie iese totul normal, n-ai ce să-i faci, bine că alde Paraschiv şi Achim n-au vrut să vină, că atunci chiar că ne-ar fi aruncat pe toţi pe drumuri, adică ăia ar fi făcut-o şi tata n-ar mai fi avut puterea asupra lor, aici are dreptate mama că nu poate să-l ierte. I s-o fi părând şi ei că toată viaţa a minţit-o. Dar ce-a putut şi el să facă? A crezut că le aranjează el iar cum au fost, n-a vrut să se împace cu gândul că i-a pierdut pe cei trei...

– Cine ştie! mai zise Niculae. Poate că şi tu şi eu am face la fel dacă am fi în locul lui, de ce să nu crezi că nu se poate să recâştigi ce-ai pierdut?

– Crezi, nu crezi, asta e situaţia, reluă Ilinca, în tine a rămas toată speranţa, şi mama şi tata ţin la tine şi dacă le spui tu, or să facă aşa cum le spui.

– Da, numai că eu nu pot veni până la toamnă, răspunse Niculae, aşa că deocamdată nu e nimic de făcut, n-am timp de chestii de-astea, dar să sperăm că până atunci or să se împace singuri.

– Niculae, mai zise Ilinca, eu la toamnă mă mărit şi dacă rămân cu tata în casă, cine ştie ce e în stare să-mi facă mama cu pământul.

– Ai şi tu dreptate, zise Niculae. Nu ştiu ce să-ţi răspund, fiindcă dacă aşi putea, îţi închipui că aşi veni.

 

XXI

Era pe la sfârşitul lui iunie. Începea campania de strângerea recoltei şi în această perioadă activiştii erau mobilizaţi chiar şi duminica şi uneori şi noaptea, se sculau din somn, se urcau într-un Gaz şi alergau în cutare comună unde era nevoie de ei. De aceea Niculae îi spusese sorei lui că nu putea. Avea comunele lui, cu totul opuse ca aşezare în raion faţă de Siliştea, de care de mulţi ani se ferea.

Într-o seară cineva deschise uşa încăperii comune în care dormeau el şi cei fără familie sau cu familiile prea depărtate de orăşelul raional de reşedinţă şi întrebă dacă tovarăşul Moromete era acolo. Era o oră nu prea târzie pentru aceea la care dormea oraşul, nu prea devreme însă pentru aceşti tineri ţărani care se învăţaseră de mici ca ziua să înceapă o dată cu