Se făcu tăcere. Mama se dezbrăca de hainele bune cu care venise şi nu răspunse decât târziu:

– Aşa că ce!? Le-ai făcut şi le-ai crescut tu? Ce le rămâne lor de pe urma ta? Vezi bine că ai intrat în anul morţii şi nu te gândeşti să le dai şi lor câte-un pogon de pământ!

– De unde ştii tu că am intrat în anul morţii?

– După fapte, răspunse Catrina fără şovăire; şi adăugă: faptele te-au pus la pat!

În clipa aceea Catrina nici nu se uitase la el, şi nu văzuse cum Moromete făcuse unul din marile lui gesturi de odinioară, pe care ea i le cunoştea totuşi atât de bine. Ridicarea braţelor spre cer, întinderea lor în formă de cruce, pornirea bruscă din loc cu paşi înfricoşători prin disperarea care le dădea un impuls atât de încordat, sau mişcarea care îi înmuia ei totdeauna inima altădată şi îl ierta de tot ce făcuse şi avea să mai facă: izbirea genunchilor cu amândouă palmele, însoţită de un geamăt adânc de suferinţă...

– Faptele mele crezi tu că sunt rele ca să mă vezi murind? strigă el cu o voce de o tărie uluitoare. Eu să mor din pricina faptelor mele? Atunci toată lumea să moară şi să mori şi tu, n-ai mai ajunge să treci pragul.

Şi deodată se dădu jos cu mişcările vânjoase ale unui om pe deplin sănătos şi sigur de sine şi se ridică în picioare cu amândoi pumnii încleştaţi ridicaţi în sus să lovească. Catrina ţâşni spre uşă, şi ieşi afară ca şi când n-ar fi fost în odaie. Moromete ieşi după ea cu paşi care făceau să duduie pământul, dibui după scară după acelaşi par de porumb cu care îi ciomăgise pe cei trei înainte de a fugi şi se luă după ea.

– Stai pe loc că te omor, strigă el alergând. Ai zis că te duci la ailaltă în vale şi mă laşi aici să mor singur. Du-te la ailaltă în vale, mâncate-ar pământul!

Şi ridică ciomagul să-i reteze picioarele. Catrina îşi pierduse firea, fiindcă în loc să iasă la drum, unde ar fi scăpat, o luase pe după colţul casei, dar nu-şi pierduse şi instinctul, căci fugea ca o fetiţă de doisprezece ani, îi sfârâiau călcâiele. Moromete alerga şi el din răsputeri, cu parul în aer, dar era departe de a o prinde, însă era limpede că o zăpăcise, nu vroia deloc să părăsească împrejurul casei, cu toate că de câteva ori Moromete fusese gata să arunce după ea cu parul; dar în aceeaşi clipă ea pierea pe după colţ...

Lumea ieşise într-o clipire la porţi şi se uita şi unii aveau pe chip uimire: nu le venea să-şi creadă ochilor. Şi în casa asta, parcă spuneau ei cu tristeţe, se întâmplă astfel de lucruri? Nu s-ar fi putut să nu se fi întâmplat? Bietul nea Ilie, a căzut şi el odată bolnav şi uite ce-a păţit, nici să bolească liniştit nu l-a lăsat asta care se duce în fiecare duminică la biserică. De ce s-o mai fi ducând! Unul dintre ei, un bărbat aproape mic de statură, tânăr să fi avut treizeci şi cinci de ani, cu o privire de om atât de bun, încât te întrebai dacă nu cumva el e aşa de bun fiindcă nu e în stare să fie rău, intră hotărât în curtea vecinului (căci era un vecin, îl chema Cârstache al lui Dumitrache) şi îi tăie drumul lui Moromete desfăcând braţele ca să nu-l mai lase să treacă.

– Nea Ilie, măi nea Ilie! se auzea glasul lui cu o tonalitate egală şi insistentă. Nea Ilie, măi nea Ilie. Nea Ilie, măi nea Ilie!

Moromete aruncă din mâini, cu o vigoare iarăşi de neînţeles pentru un om bolnav, parul, şi gemu:

– O, zise el, mă Cârstache, mă! Mă Cârstache, mă! Mă Cârstache, mă! Apoi după o lungă tăcere continuă: Mă, nu mai vreau decât un singur lucru, altceva nu doresc: să se ducă, să nu-i mai aud glasul, să plece...

– Ei, ho, c-o să plece, nu era nevoie să se uite lumea la noi ca la ţigani, spuse Ilinca din pridvor, supărată pesemne numai din pricina asta. Ziceam că eşti bolnav şi tu te prefăceai! Mă miram eu cine umbla în cuşniţă după pâine şi lua brânza din borcan. Că mie îmi spuneai că nu suporţi decât „puţin lapte”, se maimuţări Ilinca. Ie-te-te!

Catrina însă plecă de-acasă şi nu mai ţinu seama de ameninţarea de mai înainte a Ilinchii şi îi spuse că ori merge cu ea la ailaltă în vale până se mărită, ori nu-i dă nimic ca zestre, şi o să le dea pământul copiilor Alboaicii, că tot are ea mulţi şi bietul Albei munceşte din zori şi până în noapte ca să-i ţie. Să aleagă.

Speriată de astă dată, Ilinca spuse că o să vină, gândindu-se în acelaşi timp cum să facă să nu se certe cu maică-sa pentru totdeauna. Fiindcă n-avea două, avea una singură şi nimănui nu-i e uşor să rămână fără mamă, oricât de mari şi de îndreptăţite ar fi pricinile care ar îndemna-o să rupă cu ea. Şi atunci se gândi la Niculae. Să vie Niculae pe-acasă şi să încerce el să-i împace pe părinţi. El era bărbat şi după câte ştia ea pe tatăl ei îl durea faptul că el, Niculae, nu venea pe-acasă decât o dată pe an, când avea concediu, deşi ar fi putut să vie aşa cum făceau alţii în fiecare duminică, nu era decât un ceas de mers cu trenul de la Pălămida până la gara Balaci.

XX

Fata avea planul ei... Se urcă în tren, ajunse la reşedinţa de raion, îl căută pe Niculae şi îi povesti tot. Şi ca el să înţeleagă bine despre ce era vorba, îi povesti şi ceea ce mama o oprise până acum să-i spună şi anume ce se întâmplase de fapt la Bucureşti în anul acela când el se dusese pe la alde Paraschiv, Nilă şi Achim, după primirea scrisorii cu fotografia. Din pricina acestei călătorii nenorocite se iscase ura aceasta a mamei lor, şi