– Nu mă doare nimic, răspunse el cu un glas stins şi senin, de om care n-o mai duce mult şi nici nu mai ştie ce spune.

Şi în prima noapte când Catrina lipsi de-acasă el o întrebă pe Ilinca în acelaşi fel pierdut în neştiinţa mintii în care cad, după cât se pare, toţi cei cărora li se apropie ceasul:

– Unde e mă-ta?

– La Alboaica, răspunse fata înfuriată.

– Şi ţie nu ţi-a spus să te duci cu ea? se milogi subţire glasul stins al lui Moromete.

Fata nu înţelese:

– Ce zici, tată?

– Tu nu te duci şi tu după ea? Nu ţi-a spus să te duci?

– Ba mi-a spus, da’ ce eu mă iau după capul ei?!

– Aoleo cum mă dor oasele, gângavi Moromete şi cuvintele i se pierdură într-o tuse de moşneag prăpădit care ştii când începe, dar nu ştii când se termină, ahî, ahî, poate s-o ţină şi până dimineaţa.

Îngrijorate, fetele se sfătuiră între ele ce să facă, fiindcă le era frică de maică-sa... Cea mare, Tita, primise ea două pogoane când se măritase, dar Catrina, prevăzătoare, nu i le trecuse pe nume nici până acum şi nu vroia să se certe cu ea fiindcă Niculae, plecând de-acasă, declarase că el n-are nici-o pretenţie la pământ şi deci puteau spera ca mama să le mai dea câte-un pogon în folosinţă, adică fiecăreia câte trei, dacă nu-i ieşeau din vorbă. Dar cum să nu-i iasă din vorbă fără să se facă de râs în sat că au avut dreptate cei trei când au fugit de-acasă şi Guica, toată viaţa, că sunt nişte căţele care le-au mâncat munca şi averea ălora şi acuma uite că se adevereşte, l-au lăsat acolo să moară singur? În acest timp Moromete zăcea nemişcat în pat, îi crescuse barba mare şi abia mai putea ieşi până în grădină sprijinindu-se în ciomag şi ţinându-se de uluci. Tita şi Ilinca se hotărâră să facă aşa: să se ducă peste mama lor la Alboaica şi să-i arate că lumea abia aştepta să le vorbească de rău; că dacă pentru Tita nu mai e vorba de măritiş, Ilinca e nemăritată şi ajunge câţi băieţi i-a gonit până acuma de la poartă, nu mai are chef să i-l gonească şi pe-ăsta de-acum, mai bine se lipseşte şi de pământ şi de tot, îi spune băiatului ce fel de mamă are şi dacă el nu zice nimic şi o ia şi fără, se duce după el acolo la Ploieşti şi îndărăt s-o mai vază nu se mai întoarce niciodată.

Ilinca avea acum aproape douăzeci şi opt de ani şi într-adevăr viaţa ei de fată nu fusese uşoară, din pricina mamei, care sărea cu gura pe ea de fiecare dată când băiatul cu care era ea în vorbă venea seara la poarta lor şi fluiera s-o scoată din casă. I se făcea rău mamei când auzea acest fluierat, şi parcă i se aprindeau flăcări de ură în ochi când se uita la ea şi o vedea repezindu-se la oglindă să se dreagă înainte de a o zbughi pe uşă: „Du-te la şanţ, îi spunea, să te întinzi în el ca Sora lui Ilie Pipa... Că numai asta ştiţi, şi la Dumnezeu nu vreţi să vă gândiţi!” „Da, răspunse în cele din urmă fata, scoasă din minţi de îndărătnicia smintită cu care maică-sa i se punea înainte în prag şi nu vroia s-o lase să iasă, parcă tu mult te-ai gândit la Dumnezeu când ai fost fată. Dacă nu mă laşi în pace să ştii că mă mărit ca Alboaica fără să te întreb şi n-o să mă împac cu tine câte zile oi avea!” Dar mama nu se sperie şi greu de spus dacă anii care trecuseră şi nehotărârea fetei nu aveau ca pricină şi persecuţia aceasta a ei fără măsură, aţâţând-o pe fată neîncetat cu vorbe care nu o dată o făceau să i se aprindă obrajii de ruşine, sau s-o apuce plânsul şi să ţipe în gura mare: că o să fugă de-acasă cu primul care avea s-o ceară, sau să înceapă cu maică-sa o luptă fără milă şi întâmplă-se pe urmă ce s-o întâmpla, chiar dacă una din ele avea să intre în mormânt. Aşa de tare ajunseseră să se urască. Avu însă noroc, băiatul pe care îl cunoscuse în ultima vreme, deşi nu avea mai mulţi ani decât ea, era un înţelept, cum se întâmplă nu o dată, şi el nu fluieră seara la poarta ei, ci pur şi simplu intră în casă şi făcu acest lucru ziua, şi zise „sărut-mâna” mamei şi se purtă nu se ştie cum că rămaseră toţi înmărmuriţi: mama se potoli deodată ca un cazan în care ai fi vărsat o căldare de apă rece, ura fetei se topi şi ea, iar Moromete începu să discute cu acest străin ca şi când l-ar fi cunoscut de mult, deşi el era de pe undeva din Ploieşti, lucra la aviaţie, pe la magaziile de scule... Fiindcă în apropierea gării, pe întinderea netedă a câmpiei se construise un aerodrom pentru avioanele astea noi care zburau ca glonţul.

Ameninţarea fetei celei mici îşi făcu efectul, şi mama se întoarse acasă, dar nu trecu bine pragul că din pat se auzi o voce înăbuşită care nu mai avea de mult puterea să facă frică, dar al cărei gât păstrase totuşi bine amintirea sunetului care făcea teamă:

– Cine e?

– Eu sunt, zise mama sfidând, nu pentru tine am venit, pentru fata asta care se mărită, da’ să nu te-aştepţi că o să murim de grija ta.

– De ce să mori de grija mea, zise Moromete distinct, ţi-a cerut cineva să mori? Te-ai dus la ailantă în vale, de ce te-ai întors?

Şi spunând acestea se mişcă încet în pat, ca şi când ar fi vrut să se culcuşească mai bine şi să bolească mai departe, fără să-şi arate faţa bărboasă.

– Ştiu, zise el, că dacă n-ar fi fetele astea nu mi-ai da nici o cană