din faţa lor şi să se facă astfel nevăzut, lămurind, fără o înfruntare nelalocul ei, această ieşire a lor care „depăşise marginile”, era adevărat, dar începuse şi lor să le fie frică de ce se spunea, că o să li se ia pământul şi trebuiau să se opună acuma, cât mai aveau timp. Niculae însă se încorda ca un arc în faţa lor, şi deodată răcni el însuşi cu o voce parcă plină de triumf:

– Ba o să daţi!

– N-o să dăm! urlară atunci şi ei, cu ochii roşii şi îngrămădindu-se ameninţători şi aţâţaţi cum nu se mai poate.

– Ba o să daţi, strigă şi Niculae cu vocea ca o lamă sclipitoare.

– N-o să dăm!

– Ba o să daţi!

Atunci ei se îmbulziră pe scări şi puseră mâna pe el. Îl traseră în jos de pe trepte, îl înghesuiră cu burţile lor revărsate peste chimir şi începură să-l lovească. Individul în negru îl izbi cu bastonul în gât şi numai o mână ridicată în aer, care ea însăşi vroia să dea, feri capul băiatului de o nouă lovitură de baston care poate că l-ar fi dat gata. Stătea mai departe între ei, înfipt ca o vergea, cu chipul ca piatra albă, cu privirea lucind şi repetând din pricina surâsului care îi înţepenise pe figură, prevestitor şi sarcastic:

– Ba o să daţi! O să daţi!

– Uite că dăm! strigau ei înăbuşindu-l cu suflarea gurilor lor deschise, înghiontindu-l, împingându-l, plesnindu-l peste obraji, uite că dăm, să te saturăm, să te înveţi minte altă dată să mai vii în mijlocul nostru să ne spui tu ce trebuie să facem.

Sări notarul şi îl trase din mijlocul lor, îl vârî în biroul lui şi încuie uşa cu cheia. Nu era însă nevoie, nimeni nu urcă treptele primăriei să-l urmărească, se potoliră repede şi o jumătate de oră mai târziu putu să iasă şi să treacă chiar printre ei, fără să-i mai facă nimic, păreau că nici măcar nu se uită la el, parcă ar fi trecut nimeni printre grupurile lor dese şi nemişcate.

– Sări, mă, Moromete, şi du-te şi apără-ţi băiatul, strigase din drum Stan Moameş, cu un glas de parcă ar fi fost vorba nu de băiatul altuia, ci chiar de-al lui.

– Da’ ce, mă Stane, l-am trimis eu acolo? răspunse Moromete înfuriat. Bine i-au făcut, să se înveţe şi el altă dată să-şi mai pună mintea cu toţi proştii. Vor ei să schimbe lumea, că n-o schimbară alţii mai deştepţi, o s-o schimbe Marin al lui Radu Lungu cu Ouăbei! Uită-te şi tu la el faptă, vine în sat şi nu dă şi el întâi pe-acasă, că are şi el o casă aici unde a copilărit şi a învăţat carte, i-o fi şi lui dor de ei, de mă-sa şi tat-său...

Când dăduse acest răspuns Moromete crezuse că Stan Moameş vrusese adică să spună nu că Niculae ar fi păţit ceva la propriu, ci l-o fi încolţit cineva cu vorba, din ăştia colţoşii fără nimic în cap care n-au altă treabă decât să ia seama la ce spune un copil. Când însă auzi ce s-a întâmplat alergă acolo oprindu-se în drum pe la Parizianu, luându-l cu el, dar Niculae nu mai era de mult la primărie, iar cei adunaţi acolo aveau chipurile tăcute şi trase în jos şi arătau acum ei înşişi trişti şi întunecaţi de pornirea care îi împinsese până acolo încât puţin le lipsise să nu devină nişte ucigaşi...

– Frumos vă stă, mă, vă muma în... de nenorociţi, spuse Moromete rostogolindu-şi ochii în fundul capului. Şi proşti sunt şi ăştia, ‘le muma în... şi lor, că vă cheamă pe voi să vă spună cu frumosul, în loc să pună parul pe voi să vă sature!

– Asta ai făcut din copilul tău, strigă Catrina fără cruţare. Să ajungă să fie omorât de oameni, că n-ai vrut tu, de dragul ălora, să-l mai laşi să-şi urmeze darul cu care l-a înzestrat Dumnezeu... Dar nu e nimic, mă duc eu şi-i spun, că el nici nu ştie, şi să nu te mai vadă pe urmă la faţă câte zile ai avea... Te-aranjez eu pe tine, n-ai nici o grijă...

Într-adevăr, nimeni nu putea s-o împiedice să facă ceea ce spunea... Moromete arăta îngrijorat... Asta ar fi fost cu adevărat o lovitură... Tăcea, şi chipul lui, care se trăgea parcă în jos, arăta că rezistenţa lui slăbea şi că îndura din ce în ce mai greu această luptă în care mama dovedea dimpotrivă din ce în ce mai multă putere. Nu se mai temea nici de plecările lui de-acasă, căci întoarcerile îi erau din ce în ce mai puţin târzii şi îl aduceau îndărăt din ce în ce mai mult la fel cum plecase. Într-o zi îşi rupse cămaşa de pe el şi începu să se vaite cu un glas plin de jale zicând că mai bine ar veni o moarte să-l ia şi să scape... Şi se puse la pat, nu se mai sculă şi nu mai vru să mănânce.

 

XIX

– Am simţit eu, zise atunci Catrina cu un glas înalt în care răzbunarea se hrănea acum cu nesaţ parcă chiar din spinarea lui Moromete întors cu spatele spre uşă. Ai intrat în anul morţii! Mă duc la ailaltă în vale şi o s-o iau cu mine şi pe Ilinca, iar Tita s-o prind că îi calcă talpa pe-aici. Că o să mori şi nu te-ai îndurat să ne treci casa pe numele nostru, o să aibă acum grijă de tine Guica, o să vie din smârcurile iadului să-ţi ţie lumânarea.

Şi începu să dea jos păturile şi velinţele de pe lada cea înflorată în care, după părerea lui Paraschiv, Nilă şi Achim, zăceau pe fund mamudele şi icuşari de aur din munca lor, scoase din ea hainele ei bune, se îmbrăcă cu ele, făcu un pachet din altele şi plecă lăsând totul vraişte, să se uite mai bine cel ce zăcea la acest dezastru şi să vadă şi el cu ochii soarta pe care singur şi-a pregătit-o. Veniră fetele şi aranjară totul la loc, se apropiară