Părea în trecere pe-acolo, dar nu era, avea şi el ordinele lui, însă nu prea hotărâte, cum învăţase el înainte. Ce era asta? O întrunire legală sau una particulară? Şi contra cui se apăra aici ordinea, în caz de dezordine, contra ţăranilor, sau a băiatului ăla care nici nu se legitimase? Încât el se adresase celui cu boii cu îndoiala şi pe chip şi în glas, care de altfel tot nu înţelesese, zdroncănitul căruţei, boii uriaşi din faţa sa şi vederea simplă a mulţimii fiind de ajuns pentru înţelegerea lui, că adică toate acestea existau şi mai mult decât atât ce mai putea fi? Oameni adunaţi acolo de pomană, care făceau totuna cu galbenul de miere al luminii soarelui, care bătea din plin la ora aceea peste întreg pământul.

O babă profită şi ea de această spărtură făcută în mulţime de carul cu boi şi trecu cu nişte pui de gâscă, cu o expresie la fel de călătorită ca şi a feciorului, deşi ea mergea desculţă pe jos... Iar şeful postului de jandarmi se îndepărtă şi el, având aerul că aceste întruniri civile erau totuşi perfect legale şi nu-i inspirau nici un fel de nelinişti, fiindcă era de faţă notarul şi asta însemna că şi el şi primarul ştiau ei ceva, altfel n-ar fi sunat cu goarna.

– Om vedea noi atunci ce-am face, ne-om descurca noi şi fără tine, zise deodată, cu o voce spartă, unul dintre cei cu chimir. Şi se adresă apoi celorlalţi: ia daţi-l jos de-acolo pe băiatu-ăsta a lui Moromete. Alde tat-său s-a procopsit chiar de dimineaţă cu o pereche de cizme noi pe un dublu de porumb şi fi-său ne face propagandă să dăm partidului comunist să împartă el egal la toată lumea. Du-te, măi băiatule, şi vezi-ţi de treabă, nu veni tu aici să ne înveţi pe noi cum să trăim, oameni bătrâni.

– Foarte rău că şi tata s-a luat după alţii, fără să-şi dea seama că cu o cizmă nu te procopseşti, dar pe ăla îl faci şi mai nenorocit...

– Dacă are cizme noi, nu e el aşa de nenorocit, zise unul desculţ, având aerul că nu s-ar da nici el în lături până nu l-ar vedea pe acela cu totul nenorocit, desculţ şi fără cămaşă pe el, adică fără nimic de tot, să-i mai rămână doar sufletul, atunci poate că nu i-ar mai lua nimic...

Câteva râsete arătară că deşi oamenii nu au fost câştigaţi de partea vorbitorului, totuşi n-au fost îndepărtaţi, li se mai putea vorbi încă, ceea ce tânărul activist şi făcu.

– Domnilor! răcni atunci unul din ei, ca şi când spusele oratorului ar fi ajuns la acea margine unde lucrurile, nemaiputând fi întinse mai departe, trebuiau oprite cu orice preţ, permiteţi-mi, domnilor!

Şi cum nimeni nu se grăbi să-i facă locul pe care şi-l pretindea înaintând, începu să şi-l croiască cu bastonul în mână, dând pe unul şi pe altul la o parte şi oprindu-se în mijlocul adunării. Era un ins cu faţa trasă, ras complet şi îmbrăcat într-un costum negru, cu pălărie bună, pe care când scoase răcnetul o dădu pe ceafă cu mâna în care ţinea bastonul. Părea să fie prăvăliaş, funcţionar sătesc, sau chiar învăţător şi chemarea să i se permită să vorbească o făcu cu o voce cu prelungiri oratorice gâtuite, parcă de nebun, pe care de altfel le şi reluă şi le păstră tot timpul cât vorbi, producând asupra celor adunaţi, aşa cum se dovedi, o adâncă turburare.

– Domnilor, zise el ridicând bastonul în aer şi subliniind cuvintele zgomotos şi agitat din tot trupul şi mai ales cu pieptul şi braţele cu care descria prin aer gesturi ca de prooroc care anunţa venirea apocalipsului, astăzi, domnilor, nu trebuie să fii comunist. Trebuie să fii... trebuie să fii... anti-comunist!!!

Asta era tot ce avusese de spus şi îi lucea în priviri o convingere holbată că a spus ceva atât de important şi hotărâtor încât după aceea nu mai era voie să nu se mai întâmple o dărâmare. Şi într-adevăr horcăitul lui demenţial stârni îndată tumult şi începură să se audă glasuri care cu greu ar fi putut fi închipuite cu câteva clipe mai înainte. Parcă erau zbierete de măgari furioşi, loviţi de strechie, sau lătraturi de câini flocoşi, întărâtaţi cu ciomagul de-a lungul gardurilor. N-or să dea nimic, se auzeau glasurile lor urlate atât de tare că se pierdeau în propria lor răguşeală furioasă, nimic nu vor da, nici un bob, ştiu ei ce fac, treaba lor, sunt stăpâni pe târla şi pe pământurile lor, să se ducă în p... mă-sii toţi ăia care fac pe deştepţii cu centrele lor de colectare cu tot. Să nu îndrăznească să vie cineva să le spună lor ce au de făcut, să facă la ei acolo la oraş, dacă vor să fie mai cu moţ şi să le dea ei moldovenilor să mănânce, şi să-i ţină la ei, dacă sunt aşa deştepţi. Ce e asta, să facă ei astfel de centre, cine le-a spus să le facă, i-a rugat cineva? Păi dacă nu i-a rugat nimeni, de ce se amestecă, de ce nu-şi văd de treburile lor, cu politica lor? Au politica lor, au ajuns la putere, ce mai vor? Să-şi vadă de partidul şi de ce mai au ei acolo la oraş, sindicatele-alea, şi ce mai au... Taci că se găsiră miloşii să vină aici şi să facă ei pomană altora, dar nu din buzunarul lor. Uitaseră parcă de Niculae, băiatul lui Moromete, şi mai târziu, dezmeticindu-se, cei cu scaun la cap spuseră că dacă au fost ei vinovaţi că şi-au pus mintea cu el, şi el dacă ar fi înţeles în minutele alea că tot ceea ce auzise nu i se spunea lui personal, ci celor care îl trimiseseră şi că ei făceau asta acum fiindcă îşi dădeau foarte bine seama că nu mai au pe nimeni stăpân, şi că şi lui Aristide i se mai tăiase nasul şi nu vroiau să vie alţii noi peste ei nu s-ar fi întâmplat nimic, s-ar fi putut cel mult retrage